Ghid de diagnostic şi tratament pentru litiaza biliara

Ghiduri

Ministerul Sanatatii

Ordin nr 1216 din 2010

 

INTRODUCERE

Litiaza biliară se defineşte ca prezenţa calculilor în tractul biliar. Calculii se pot forma în orice segment al tractului biliar, dar mai frecvent în vezicula biliară.

Litiaza este semnificativ mai frecventă la femei decât la bărbaţi, şi la vârstă avansată.

Majoritatea persoanelor cu litiază veziculară (70-80%) sunt asimptomatice. Litiaza devine boală propriu-zisă în prezenţa durerilor şi a complicaţiilor.

Calculii în calea biliară principală sunt prezenţi la 10-15% dintre persoanele cu calculi veziculari, mai ales la vârstă avansată.

Prin prevalenţa sa ridicată în ţările industrializate şi prin morbiditate, litiaza biliară (una dintre „bolile civilizaţiei”) are importante implicaţii economico-sociale.

Incidenţa bolii este de 0,8-0,9/100 persoane/an.

Prevalenţa litiazei biliare în ţara noastră, ajustată după vârstă, este de 10%.

 

DIAGNOSTIC ŞI ISTORIE NATURALĂ

Litiaza veziculei biliare

– Litiaza asimptomatică, descoperită întâmplător prin ecografie abdominală, sau mai rar intraoperator, este fie complet lipsită de simptome, fie asociată cu simptome dispeptice nespecifice (balonări, eructaţii, intoleranţă la grăsimi, flatulenţă). Persoanele cu calculi asimptomatici rămân ades asimptomatice: rata de dezvoltare a  simptomelor este de 1,5-2% pe an, iar a complicaţiilor de 0,3-1,2% pe an.

– Litiaza simptomatică se manifestă prin colică / durere biliară. Durerea biliară este simptomul definitoriu. Are sediul în epigastru sau hipocondrul drept, poate iradia în umărul drept sau spate, survine la 3-4 ore după un prânz gras, durează cel puţin 15 minute şi se poate însoţi de greţuri, vărsături, subfebrilităţi. Complicaţiile apar de obicei când litiaza este simptomatică, cu o rată de 0,7-2% pe an.

– Litiaza complicată se manifestă prin dureri subintrante sau continue ce durează mai mult de 6 ore, icter, febră cu frisoane, tahicardie, colecist palpabil, semne de iritaţie peritoneală sau de pancreatită.

– Riscul dezvoltării cancerului de veziculă biliară este de 0,3% pe o perioadă de 30 de ani, şi este mai ridicat pentru litiaza simptomatică decât pentru asimptomatică.

 

Diagnosticul imagistic de litiază veziculară se stabileşte prin ecografie abdominală. Prezenţa peretelui vezicular îngroşat sau a fluidului pericolecistic sugerează complicaţia cea mai frecventă – colecistita.

 

Litiaza căii biliare principale

– Poate fi asimptomatică, descoperită ecografic sau cu ocazia colecistectomiei.

– Este însă mai frecvent simptomatică şi predispune la complicaţii. Triada clasică în succesiunea cronologică durere – febră cu frisoane –  icter obstructiv se întâlneşte doar la o treime din pacienţi. Ceilalţi manifestă icter, durere abdominală, angiocolită, semne de pancreatită acută.

– Litiaza intrahepatică poate fi asimptomatică (descoperită ecografic) sau simptomatică (febră şi frisoane, icter).

 

Diagnosticul de litiază a căii biliare principale: suspectat pe baza manifestărilor clinice şi a modificărilor biologice (cresc enzimele de colestază, bilirubina, transaminazele). Explorările biologice pot să fie normale.

Ecografia transabdominală este explorarea imagistică tradiţională de diagnostic, dar are o sensibilitate mult mai redusă decât pentru litiaza veziculară. Ecografia normală asociată cu teste biologice normale are valoare predictivă negativă foarte ridicată (95%).

Pentru diagnostic se mai utilizează tehnici neinvazive – tomografia computerizată, ecoendoscopia, RMN – sau invazive: colangiografia endoscopică retrogradă (ERCP), colangiografia percutanată transhepatică (PTC).

Stratificarea pacienţilor în funcţie de riscul de litiază a căii biliare principale are drept scop limitarea investigaţiilor diagnostice extensive şi minimalizarea riscului acestora. Algoritmul de investigare în cazul unei ecografii neconcludente depinde de gradul de suspiciune pentru prezenţa calculilor în calea biliară principală:

  • în caz de suspiciune redusă: urmărire clinică, biologică şi repetarea ecografiei;
  • în caz de suspiciune moderată, sau la o persoană cu risc de morbiditate înalt: ecoendoscopie, CT spiral sau RMN-colangiografie, după accesibilitate. Dacă nu sunt accesibile, se practică ERCP;
  • în caz de suspiciune înaltă de litiază coledociană: de la început ERCP, care permite extracţia calculilor;
  • la pacienţii cu angiocolită sau pancreatită acută suspectată a fi biliară: ERCP de urgenţă.

 

TRATAMENT

LITIAZA BILIARĂ VEZICULARĂ

Obiectivul tratamentului: îndepărtarea calculilor şi prevenirea recurenţei acestora.

            Litiaza biliară asimptomatică nu necesită tratament. Se recomandă expectativa şi instituirea tratamentului de îndată ce apare prima colică. Exceptate de la această conduită sunt următoarele situaţii:

  • prezenţa unui risc de malignizare („vezicula de porţelan”, cancerul vezicular în familie);
  • pacienţii transplantaţi ce urmează a face tratament imunosupresiv, având risc crescut de angiocolită. In plus, ciclosporina se asociază cu risc litogenetic;
  • pacienţii ce trăiesc în regiuni îndepărtate, cu accesibilitate problematică la un spital în caz de urgenţă;
  • diabeticii, care prezintă un risc crescut de complicaţii pe măsura progresiunii bolii.

Nu se recomandă colecistectomia profilactică pentru litiaza asimptomatică. Aceasta ar implica costuri foarte ridicate, dată fiind prevalenţa înaltă a litiazei, şi ar expune la un risc de morbiditate şi mortalitate.

Calculul raportului risc/beneficiu pentru colecistectomia profilactică: dintre 10.000 pacienţi asimptomatici, 200 vor dezvolta complicaţii acute în următorii 10 ani, cu o rată a mortalităţii de 2,5% (5 pacienţi), şi 100 vor dezvolta pancreatită cu o mortalitate de 10% (10 pacienţi). In total, 15 pacienţi vor deceda prin complicaţiile litiazei. Dacă toţi cei 10.000 ar fi operaţi, între 10 şi 50 vor deceda printr-o complicaţie a intervenţiei. Aceste decese vor surveni imediat, spre deosebire de cele prin complicaţii, eşalonate pe o perioadă de 10 ani.

 

Litiaza biliară simptomatică trebuie să fie întotdeauna tratată. Tratamentul este chirurgical. Doar în condiţii speciale, legate de terenul cu risc sau de refuzul intervenţiei, se recurge la tratament nechirurgical.

Colecistectomia laparoscopică: este tratamentul de elecţie, colecistectomia clasică efectuându-se mai rar, de obicei în prezenţa complicaţiilor. Conversia la operaţia deschisă (convenţională) este impusă de prezenţa aderenţelor sau complicaţiilor.

Mortalitate globală: 0,14% şi 0,5% în diferitele serii de pacienţi.

Morbiditate postoperatorie: posibilă datorită lezării căii biliare principale. Colecistectomia se asociază cu un risc uşor crescut de reflux gastroesofagian sau de diaree. Posibilitatea unui risc crescut pentru cancerul colorectal la femei după 15 ani de la operaţie este controversată.

Tratamentul nechirurgical: se aplică doar la pacienţii cu calculi colesterolici puri. Constă din disoluţia orală cu acid ursodeoxicolic, sau litotripsia extracorporeală urmată de disoluţie orală. Dezavantaje: cost ridicat, recurenţa calculilor la 50% în 5 ani (colecist lăsat pe loc).

 

Litiaza biliară complicată  este  tratată întotdeauna chirurgical. Colecistectomia se practică convenţional, mai rar laparoscopic, în urgenţă imediată sau amânată.

 

LITIAZA CĂII BILIARE PRINCIPALE

            Litiaza căii biliare principale trebuie să fie întotdeauna îndepărtată, chiar dacă este asimptomatică, deoarece riscul său de complicaţii este mult mai ridicat. Tratamentul este chirurgical sau nechirurgical: extracţie pe tub Kehr, percutanată transhepatic sau, mai ales, endoscopică.

Extracţia endoscopică

Se practică întotdeauna dacă pacientul este colecistectomizat, şi de asemenea la pacientul cu risc operator crescut, chiar dacă nu este colecistectomizat. Indicaţia s-a extins la pacienţii fără risc operator, extracţia fiind urmată de colecistectomie laparoscopică (abordare mini-invazivă).

 Tehnică:

  • se efectuează după cateterizarea papilei şi ERCP pentru vizualizarea calculilor şi căilor biliare;
  • necesită ades sfincterotomie pentru extracţia calculilor;
  • calculii se extrag cu sonda Dormia sau cu balonaş.

Morbiditate: 2-7% prin pancreatită acută (formă mai ades uşoară), hemoragie sau perforaţie. Extracţia se face în condiţii de spitalizare (supraveghere după procedură).

Sfincterotomia nu se recomandă pentru calculii sunt foarte mari inclavaţi, la pacientul necooperant sau cu tulburări de coagulare greu controlabile.

Calculii „problematici” sunt calculii ce nu pot fi extraşi din calea biliară principală după sfincterotomie endoscopică. In funcţie de dotarea serviciului se practică:

  • litotripsie de contact (mecanică, electrohidraulică, laser) după cateterizarea papilei;
  • litotripsie extracorporeală;
  • plasare transpapilară de endoproteze (soluţie temporară pentru drenaj biliar).

  ————————–  

 
   

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *