Ghidul EFNS pentru utilizarea imunoglobulinelor cu administrare intravenoasă în tratamentul bolilor neurologice

Ghiduri

Ministerul Sanatatii

Ordinul nr. 1223/2010

 

Cuvinte cheie: encefalomielită acută diseminată, scleroza concentrică Balo, epilepsia refractară a co- pilului, polineuropatie cronică inflamatorie demielinizantă, dermatomiozită, sindromul Guillan-Barre, imunoglobuline intravenoase, neuropatie motorie multifocală, scleroză multiplă, miastenie gravis, ne- uromielită optică, encefalită Rasmussen, sindromul stiffman, sindromul post-polio.

 

Deşi doze mari de IgIv sunt larg folosite în tratamentul numeroase boli neurologice mediate imun, consensul în ceea ce priveşte utilizarea lor optimă este insuficient. Eficacitatea IgIv a fost demonstrată în sindromul Guillan-Barre (nivelul  A), mononeuropatia multifocală (nivelul  A), exacerbări acute ale miasteniei gravis sau forme severe de MG pe termen scurt (nivelul  A) şi unele neuropatii  paraneoplazice (nivelul B).   IgIv   se recomandă ca terapie de linia a doua în combinaţie cu  Prednisonul în dermatomiozită (nivelul B)  şi polimiozită  (nivelul  C). IgIv trebuie considerate ca terapie de linia a doua sau a treia în scleroza multiplă recurent-remisivă, dacă terapia convenţională imunomodulatoare nu este tolerată (nivelul B) şi în recă- derile din timpul sarcinii sau postpartum (recomandare de bună practică medicală).   IgIv par a avea efect favorabil în bolile neurologice paraneoplazice (nivelul A), sindromul  stiffman, unele boli demielinizante acute  şi  epilepsia refractară a  copilului (recomandare de bună practică medicală).

 

GENERALITĂŢI

Imunoglobulinele adiministrate intravenos (IgIv) au fost utilizate cu succes în tratamentul a nume- roase boli autoimune care interesează  sistemul nervos central sau periferic. Deşi mecanismele  de acţiune ale Imunoglobulinelor nu au fost pe deplin elucidate, se ştie că ele interferă cu sistemul imu- nitar la mai multe niveluri. Efectul lor într-o anumită boală  nu  apare  printr-un singur mecanism de acţiune, ci prin mai multe. IgIv reprezintă terapia de primă linie în sindromul Guillan-Barre, polineuropa- tia cronică inflamatorie demielinizantă, neuropatia motorie focală  şi dermatomiozită. De  asemenea,pot fi  folosite în bolile neuromusculare, scleroza multiplă  şi boli rare neurologice ale adultului sau copilului, cum ar fi encefalita Rasmussen, sindromul „stiff-man”, sindromul post-polio. În acest  capitol am revizuit toată  literatura în ceea ce  priveşte utilizarea  IgIv  în bolile neurologice şi  astfel am stabilit recomandările utilizării lor în  aceste boli, recomandări bazate pe dovezi.

 

MATERIAL ŞI METODE Strategia de căutare

S-au efectuat căutari sistematice în MEDLINE.

Documentarea  finală s-a făcut în decembrie 2007. Au fost revizuite articole relevante recente. Consen- sul a fost stabilit în urma unei şedinte a comitetului autor. Evidenţele au fost clasificate în clase de la I la IV, iar recomandările în nivele de la A la C în acord cu ghidurile EFNS [1]. Când doar clasa IV de evidenţă a fost disponibilă, s-au oferit sfaturi din  practică clinică.

MECANISMELE DE ACŢIUNE ALE IgIv ÎN BOLILE NEUROLOGICE

Deşi IgIv sunt utilizate de peste 25 de ani, efec- tele lor clinice nu sunt cunoscute pe deplin. Deşi au multe mecanisme potenţiale de acţiune [2], nu se ştie dacă importanţa terapeutică o are unul, toate sau doar câteva din aceste mecanisme. Cel mai probabil, diferite efecte au importanţă în diferite boli. În această lucrare am luat în considerare meca- nismele de acţiune ale IgIv cu relevanţă în bolile neurologice.

Posibilitatea ca IgIv să acţioneze şi prin mecanisme non-imune [3] – legarea şi îndepărtarea toxinelor microbiene  sau  interacţiunea  cu  antigenele de suprafaţă a acestora – are importanţă mai mică în bolile neurologice. Acţiunea directă asupra precursorilor oligodendrocitelor poate  explica  inducerea remielinizării [4,5], deşi au fost descise şi mecanisme alternative [6-9].

Relevante din punct de vedere neurologic sunt în special efectele imunomodulatoare. IgIv  reduc proliferarea celulelor T  [10], suprimă activitatea citokinelor proinflamatorii (Il-1, TNFα, IFNγ), induc apoptoza  limfocitelor şi  monocitelor [11], scad producţia endogenă de Ig, accelerează catabolismul Ig [3], suprimă diferenţierea celulelor B. Imunoglobulinele terapeutice exercită un efect de inhibare a producţiei de anticorpi mediat de regiunea Fc; de asemenea, modulează reţelele antiidiotipice vitale în toleranţa imună.

IgIv conţin anticorpi antiidiotipici care se leagă de regiunea F(ab) pentru a neutraliza autoanticorpii (mecanism implicat în neuropatia GM1 şi probabil sindromul  Guillan-Barre) [12,13]. IgIv sunt considerate  efectori imuni citopatici care  interferă  cu sistemul complementului: efectele benefice ale IgIv se asociază cu dispariţia complementului din muşchi [14], supresia macrofagelor prin inducerea expresiei de ф FCγRII-B şi reducerea activităţii fagocitare.

 

SINDROMUL GUILLANBARRÉ

Etiologia autoimună a bolii a permis introducerea în practică a imunoterapiei. Înainte ca aceasta să fie introdusă, 10% dintre pacienţi mureau şi 20% rămâneau cu dizabilităţi semnificative [15]. Plasmafereza a fost introdusă în 1978 şi s-a dovedit a avea un beneficiu important într-un studiu randomizat publicat în 1985 [16,17]. De atunci a devenit un standard de măsurare a eficacităţii altor metode terapuetice [18].

Imunoglobulinele au început să fie folosite în sindromul  Guillan-Barré în 1988 [19]. În 1992, un studiu randomizat a comparat IgIv cu plasmafereza, arătând efecte terapeutice similare [20]. În 5 studii cu  un  total  de  582 de  pacienţi, îmbunătăţirea gradului de dizabilitate a fost foarte asemănător comparând terapia cu IgIv şi plasmafereza,  WMD 20,02  (95% CI 20.25-0.20) [20-24]. Eficacitatea IgIv a fost demonstrată la pacienţii cu sindrom Guillan- Barré incapabili să meargă fără sprijin (scor de dizabilitate≥3), care au început să primească IgIv în primele 2 săptămâni de la debutul bolii. Plasmafereza este  şi  ea  eficientă  atunci când  este  aplicată pacienţilor moderat-sever afectaţi [25] şi celor aflaţi în primele 4 săptămâni de la debut [17]. Acest aspect nu a fost studiat pentru terapia cu IgIv. Există un studiu care a comparat terapia cu plasmafereza şi cea cu plasmafereză urmată de administrarea de IgIv:  cei 128 de pacienţi care au primit a doua variantă de terapie nu au avut un beneficiu semnificativ după 4 săptămâni de tratament, în comparaţie cu cei 121 care au fost trataţi doar prin plasmafereză [22].

La copii,  care au de obicei un prognostic mai bun al bolii decât adultii, datele de evidenţă se bazează pe trei studii în desfăşurare care sugerează că  IgIv   grăbesc  recuperarea  în  comparaţie cu tratamentul suportiv [26-28], ceea ce este susţinut de un studiu observaţional [29].

Un studiu recent  raportează posibile efecte benefice minore ce pot fi obţinute din asocierea Metilprednisolonului  intravenos în doze  mari la terapia cu IgIv [30]. Semnificaţia acestui studiu a fost controversată [31].

Comparaţiile între IgIv şi plasmafereză   nu au arătat vreo diferenţă  nici în prognosticul pe termen lung al bolii. Nici IgIv, nici plasmafereza  şi nici alte terapii nu reduc semnificativ mortalitatea, care este de la 5 la 15% în spital [32].

Prea puţine informaţii sunt disponibile în ceea ce priveşte dozajul IgIv. Doza uzuală este de 0,4g/ kg/zi timp de 5 zile. Într-un studiu francez s-a arătat că terapia de 3 zile de 0,4 g/kg/zi IgIv a avut eficienţă uşor mai mică (dar nu semnificativ statistic) decât terapia de 6 zile de 0,4 g/kg/zi IgIv [25].

În studiile retrospective, pacienţii cu anticorpi antigangliozide  (GM1 sau GM1b) trataţi cu IgIv au avut o recuperare mai rapidă decât cei trataţi cu plasmafereză  [33-35]. Nu există date de evidenţă care să susţină că este mai bine a se administra  IgIv (2 g/kg) în 2 sau 5 zile. Există unele date care susţin că administrarea IgIv  în 2 zile ar creşte rata de recădere [28].

Deocamdată lipsesc informaţiile despre cum trebuie trataţi pacienţii care nu răspund la IgIv sau plasmafereză. În general,  în cazurile în care pacienţii prezintă o îmbunătăţire sau stabilizare a bolii şi apoi o recădere, se încearcă retratarea lor cu IgIv (2 g/kg în 2-5 zile) sau cu plasmafereză.  Există date care susţin că o recădere care apare după 9 săptămâni reprezintă debutul acut al polineuropatiei cronice inflamatorii demielinizante [36]. Unele centre tratează pacienţii  care nu prezintă ameliorare clinică după 2-3 săptămâni cu o nouă cură de IgIv [37]. Nu s-au făcut studii despre utilizarea sau nu a IgIv în formele  uşoare  de  sindrom  Guillan-Barré   sau sindromul Miller-Fisher.  De asemenea, nu  există studii care să indice dacă o nouă cură de IgIv, pentru pacienţii neresponsivi la prima cură, este justificată.

 

Recomandări:

IgIv 0,4 g/kg/zi, 5 zile, sau plasmafereza sunt terapii de primă linie şi sunt considerate a avea eficienţă similară (nivel A). IgIv au mai puţine efecte secundare decât plasmafereza, ceea ce ar favoriza terapia cu IgIv (nivel  B). Adiministrarea de IgIv după plasmafereză nu aduce beneficii suplimentare  şi de aceea nu este recomandată (nivel B). Combinaţia între Metilprednisolon  iv în doze mari şi IgIv poate aduce un beneficiu minor pe termen scurt (nivel C). Copii, care în general au un prognostic mai bun, trebuie trataţi cu IgIv ca prima opţiune terapeutică (nivel C). Pacienţii care prezintă ameliorare clinică după IgIv,  iar apoi fac o recădere, ar trebui să primească a doua cură de IgIv  (recomandare de bună practică medicală). Pentru pacienţii care nu răspund la o primă cură de IgIv, ar trebui încercată a doua cură, dar nu există date care să susţină acest lucru (recomandare de bună practică medicală). Nu există recomandări în ceea ce priveşte administrarea de IgIv pacienţilor cu forme uşoare de boală sau cu sindrom Miller-Fisher.

 

POLINEUROPATIA CRONICĂ INFLAMATORIE DEMIELINIZANTĂ

Şapte studii controlate randomizate care au inclus 284 de pacienţi trataţi cu IgIv au fost rezumate în bilanţul sistematic Cochrane [38-44]. Patru studii au comparat 2 g/kg IgIv administrate în 2 sau 5 zile cu placebo, unul a comparat IgIv cu o terapie de 6 săptămâni de Prednison oral (scăzut treptat de la 60 la 10 mg) zilnic [41], iar unul a comparat terapia cu IgIv  1,8 g/kg cu plasmafereză  de  2  ori pe săptămână, timp de 3 săptămâni,  şi apoi o dată pe săptămână timp de 3 săptămâni [38].

Meta-analiza a cinci studii placebo-controlate cu un total de 232 de pacienţi a arătat că IgIv produc o ameliorare semnificativă pentru dizabilităţile cu durată de 2-6 săptămâni cu un beneficiu relativ de ea  ce determină un număr de tratat de 3,7,  95% CI 2,36-6,4. Două studii încrucişate au comparat plasma- fereza asociată cu IgIv cu Prednisolonul asociat cu IgIv şi nu au arătat o diferenţă semnificativă, dar numărul de pacienţi nu a fost suficient (clasa II de evidenţă) [39]. Cele două studii au avut tehnici metodologice diferite. Oricum există multe studii observaţionale care raportează un efect benefic prin utilizarea corticosteroizilor exceptând  forma pur motorie a PCID (în care s-a arătat că pot avea efect negativ) (clasa III şi IV de evidenţă) [46,47]. În afară de tratamentul formei pur motorie de PCID nu există date care să justifice o altă abordare terapeutică în celelalte variante PCID [46].

Datele de control de lungă durată în ceea ce priveşte dizabilitatea sunt disponibile dintr-un stu- diu larg de 117 pacienţi [45]. Doza iniţială de în- cărcare a fost de 2 g/kg urmată de o doză de 1 g/kg la fiecare  3 săptămâni. După 24 de săptămâni, media diferenţei faţă de linia de bază a dizabilităţii a fost -1,1 (SD 1,8) în grupul tratat cu IgIv şi -0,3 (SD1,8) în grupul tratat cu placebo (diferenţa medie de-0,8 (95% CI  -1,37 la -0,23). În a doua parte a studiului, după ce pacienţii au fost re-randomizaţi pentru IgIv sau placebo, s-a constatat un efect similar. Un studiu de lungă durată în desfăşurare, care a inclus 84 de pacienţi cu PCID responsivi la IgIv a raportat remisiunea la majoritatea pacienţilor. 73 de pacienţi  (87%) au  avut nevoie de două cure. Timpul mediu pentru remisiune a fost de 2,1 ani, iar 10% dintre pacienţi au avut nevoie de IgIv peste 8,7 ani [48].

 

Recomandări

Pacienţii cu forme foarte uşoare de boală care interferă foarte puţin cu activităţile  zilnice pot fi doar monitorizaţi, fără terapie (recomandare de bună practică medicală). Tratamentul trebuie luat în considerare pentru pacienţii cu forme moderate sau severe de boală. IgIv (2 g/kg în 2-5 zile) (nivelul A)  sau corticosteroizii  (1 mg/kg sau 60 mg/zi) (nivelul B) pot fi utilizaţi ca prima linie terapeutică în formele senzitivo-motorii de PCID. Prezenţa contra- indicaţiilor relative ar trebui să indice care dintre cele  două  opţiuni terapeutice  trebuie  aplicată (recomandare de bună practică medicală). Pentru forma pur motorie de PCID trebuie alese IgIv, iar dacă pacienţii primesc deja corticosteroizi, pacienţii trebuie monitorizaţi atent pentru o posibilă deterio- rare clinică (recomandare de bună practică medi- cală).  Dacă un pacient răspunde la IgIv, la urmă- toarele administrări trebuie făcute tentative de a scădea doza pentru a descoperi dacă pacientul mai are nevoie de IgIv şi în ce doză (recomandare de bună practică medicală). Este important de evitat  dete- riorarea clinică ce apare înaintea următoarei cure de IgIv. Intervalele  dintre curele de IgIv trebuie stabilite astfel încât această deteriorare să nu apară. Dacă un pacient cu PCID devine stabil în timpul terapiei cu IgIv, întâi se încearcă scăderea dozei de IgIv şi apoi frecvenţa administrării (recomandare de bună practică medi- cală). Aceste recomandări sunt în acord cu ghidurile  EFNS de tratament în PCID publicate [46].

 

NEUROPATIA MOTORIE MULTIFOCALĂ

Există puţine opţiuni terapeutice pentru pacienţii cu neuropatie motorie multifocală (NMM). NMM, de obicei, nu răspunde la steroizi sau plasmafereză şi pacienţii chiar pot prezenta înrăutăţirea bolii dacă  aceste  terapii sunt  aplicate [49-52]. Eficacitatea IgIv  în NMM a fost sugerată de mai multe studii deschise necontrolate; în 94 de cazuri raportate, publicate între 1990 şi 2004, o îmbunătăţire a forţei musculare a fost observată la 81% dintre pacienţi şi o ameliorare a dizabilităţii în 74% (clasa IV   de  evidenţă) [53]. Există  patru  studii controlat randomizate care au studiat administrarea IgIv în NMM [54-57], care au inclus 45 de pacienţi.

34 de pacienţi au fost randomizaţi să primească  IgIv sau placebo [53]. Au fost utilizate scale diferite de dizabilitate. Tratamentul cu IgIv a fost superior celui cu placebo în inducerea creşterii de forţă musculară şi diferenţa a fost semnificativă (P=0,0005; NNT 1,4 ; 95% CI  1,1-1,8) (clasa I  de evidenţă). Pentru că slăbiciunea musculară este singurul factor deter- minant al dizabilităţii la pacienţii cu NMM, se poate presupune  că  ameliorarea forţei  musculare va determina şi scăderea dizabilităţii după tratamentul cu IgIv.

Titrul mare de anticorpi antigangliozide GM1 şi evidenţierea blocurilor de conducere bine definite s-au corelat cu răspunsul favorabil la administrarea IgIv (clasa IV de evidenţă) [58]. Aproximativ o treime din pacienţi au o remisiune susţinută (>12 luni) sub tratamentul  cu  IgIv;   aproximativ jumătate  din pacienţi au nevoie de infuzii repetate de IgIv, iar dintre ei, jumătate au nevoie şi de tratament imunosupresor [59]. Efectul  benefic al IgIv  scade după folosirea îndelungată, chiar şi atunci când dozele sunt crescute, probabil datorită degenerării axonale continue [60,61]. Cu toate acestea, într-un studiu retrospectiv, terapia cu doze de menţinere mai mari de IgIv decât normal (1,6-2 g/kg 4-5 zile) a promovat reinervarea, a scăzut numărul de blocuri de conducere şi a prevenit degenerarea axonală pentru 10 pacienţi cu NMM timp de 12 ani [62].

 

Recomandări

Cum nu există alte posibilităţi terapeutice cu efect benefic demonstrat, se recomandă ca prima linie de tratament IgIv (2 g/kg în 2-5 zile) (nivelul A). În cazul în care prima cură este eficientă, trebuie luate în considerare şi  alte cure (nivelul C). Un număr considerabil de pacienţi au nevoie de tra- tament prelungit, dar trebuie făcute încercări de a scădea dozele pentru a afla dacă pacientul are într- adevăr nevoie de IgIv (recomandare de bună prac- tică medicală). Frecvenţa administrărilor trebuie reglată în funcţie de răspunsul individual, în timp ce regimul tipic de tratament este de 1 g/kg la fiecare 2-4 săptămâni sau 2 g/kg la fiecare 4-8 săptămâni (recomandare de bună practică medicală). Un ghid recent european de tratament despre manage- mentul NMM precizează  şi alte opţiuni terapeutice [63].

 

NEUROPATIA DEMIELINIZANTĂ

PARAPROTEINEMICĂ

Paraproteinemia sau gamapatia monoclonală se caracterizează prin prezenţa în ser de imunoglo- buline anormale (proteina M) produse de măduva osoasă. Diferitele  tipuri de imunoglobuline  sunt clasificate în funcţie de tipul de lanţ greu: IgG, IgA sau IgM. Paraproteinemiile  non-maligne  sunt nu- mite gamapatii monoclonale cu semnificaţie necu- noscută (GMSN).

Paraproteinele apar la 10% dintre pacienţii cu neuropatie periferică ce nu este secundară unei boli primare  [64]. În 60% dintre pacienţii cu neuropatie legată de GMSN, paraproteina face parte din clasa IgM [65]. La aproape 50% dintre pacienţii care au paraproteină IgM şi neuropatie periferică, proteina M reacţionează împotriva glicoproteinei asociate mielinei [66]. Cea mai comună neuropatie periferică cu GMSN tip IgM are manifestare distală şi este de tip demielinizant cu distribuţie simetrică. Pacienţii cu neuropatie paraproteinemică cu IgG sau IgA au, de obicei, afectare proximală şi distală, imposibil de distins de PCID.

Există  două studii randomizate  placebo-controlate în care s-au administrat IgIv la 33 de pacienţi cu  neuropatie  demielinizantă   paraproteinemică IgM [67,68] (clasa II  de  evidenţă). Un alt studiu randomizat care a inclus 20 de pacienţi a comparat IgIv  şi  intereronul α  [69] (clasa II  de evidenţă). Rezultatele  acestor  studii  au  fost  rezumate  în bilanţul Cochrane [70], care a concluzionat că IgIv sunt relativ sigure şi pot aduce beneficiu pe termen scurt. Există  6  studii  de  clasa IV   [71-76] care totalizează 56  de pacienţi  trataţi  cu IgIv. Dintre aceştia, 26 au avut o amelioare clinică semnificativă. În ghidurile EFNS de tratament, IgIv au fost indicate în neuropatia demielinizantă paraproteinemică IgM doar  pacienţilor cu  dizabilitate importanţa  sau deteriorare clinică rapidă [77].

Nu există studii controlate despre terapia cu IgIv în neuropatia paraproteinemică IgG sau IgA. Există un singur studiu retrospectiv de 20 de pacienţi cu neuropatie IgG trataţi cu IgIv; beneficiul terapeutic a fost înregistrat la 8 dintre  ei [78] (clasa IV  de evidenţă). Un studiu prospectiv a demonstrat ame- liorare clinică la 2  din 4 pacienţi cu neuropatie pararoteinemică IgG [72] (clasa IV de evidenţă). Într-o analiză  care a  inclus 124 de  pacienţi  cu neuropatie paraproteinemică IgG, 81% dintre cei 67 de pacienţi cu neuropatie predominant demielinizantă au răspuns la imunoterapiile utilizate în PCID (inclusiv IgIv) în comparaţie cu 20% dintre cei cu neuropatie axonală [79] (clasa IV de evidenţă). O analiză Cochrane a stabilit că există un suport limitat pentru imunoterapie (inclusiv  IgIv) la pacienţii cu neuropatie  paraproteinemică IgG  sau  IgA   [80]. Ghidurile  de  tratament  EFNS concluzionează   că detecţia IgG sau IgA nu justifică o abordare tera- peutică diferită de cea din PCID fără paraproteinemie [77].

Recomandări

IgIv trebuie considerate ca tratament iniţial în neuropatia demielinizantă paraproteinemică IgM (nivelul  B de recomandare). Atât timp cât efectele pe termen lung şi raportul cost-beneficiu nu se cu- nosc, nu se recomandă utilizarea IgIv pacienţilor fără dizabilitate semnificativă (recomandare de bună practică medicală). Pentru pacienţii cu dizabilitate importantă sau deteriorare rapidă, IgIv pot fi încercate, deşi eficacitatea lor nu a fost demonstrată (recomandare de bună practică medicală). Pentru pacienţii cu neuropatie PCID-like,  detecţia paraproteinemiei nu justifică  o abordare terapeutică diferită de cea a pacienţilor cu PCID  fără paraproteină.

 

SINDROAMELE PARANEOPLAZICE

Sindroamele paraneoplazice reprezentate  de sindromul miastenic Eaton-Lambert  şi neuromio- tonia sunt considerate cele care răspund cel mai bine la terapie imunosupresoare.  Există un singur raport care arată beneficiul pe termen scurt al IgIv în ceea ce priveşte forţa musculară [81] (clasa II de evidenţă). O analiză Cochrane recentă a arătat că date limitate dintr-un studiu placebo-controlat au indicat îmbunătăţirea forţei musculare după IgIv [82]. Răspunsul  la IgIv probabil nu este diferit la pacienţii cu sindrom Eaton-Lambert paraneoplazic şi la cei cu sindrom Eaton-Lambert non-paraneo- plazic. Un singur raport de caz descrie îmbunătăţirea clinică după IgIv în neuromiotonie [83], în timp ce altul demonstrează înrăutăţirea bolii după IgIv [84]. Simptomele  din  sindromul paraneoplazic opso- clonus-ataxie la copiii cu neuroblastom se pare că se îmbunătăţesc la terapia cu IgIv, deşi nu există date despre beneficiile pe termen lung [85] (clasa IV  de  evidenţă). La   pacienţii  adulţi,  răspunsul imunosupresor este mai diminuat, deşi se pare că IgIv grăbesc recuperarea  (clasa IV de evidenţă) [86]. Există prea puţine date  despre  utilizarea  IgIv  în degenerescentă cerebeloasă paraneoplazică, ence- falită limbică sau  neuropatiă senzitivă paraneo- plazică. În  rapoartele publicate, pacienţii  au fost trataţi  cu  o  combinaţie de imunosupresoare sau imnunomodulatoare, inclusiv IgIv, cu răspuns slab [87] (clasa IV de evidenţă).

 

Recomandări

IgIv  pot  fi  încercate în sindromul miastenic Eaton-Lambert paraneoplazic  şi în sindromul opso- clonus-ataxie la pacienţii pediatrici cu neuroblastom (recomandare de bună practică medicală). Nu se pot face recomandări clare despre utilizarea IgIv în neuromiotonia paraneoplazică, degenerescentă ce- rebeloasă paraneoplazică, encefalita limbică sau neuropatia senzitivă paraneoplazică.

 

MIOPATIILE INFLAMATORII

Trei categorii de miopatii inflamatorii sunt revi- zuite în ceea ce priveşte terapia cu IgIv:  derma- tomiozită, polimiozită şi miozită cu corpi de incluzie.

 

Dermatomiozita

Datele publicate aici se bazează pe un studiu randomizat controlat, pe un studiu nonrandomizat controlat, unul retrospectiv  şi patru serii de cazuri. Un studiu randomizat pe 3 luni a comparat terapia cu IgIv şi Prednison  cu placebo şi Prednison  la 15 pacienţi rezistenţi terapeutic [88]. Pacienţii care au primit  IgIv au prezentat o ameliorare semnificativă pe scara simptomelor  (P=0.035) şi o modificare a scalei MRC  (P=0.018)  (clasa II  de evidenţă). Un studiu retrospectiv [89] şi  două serii de  cazuri [90,91] au încercat IgIv ca terapie adiţională (clasa III de evidenţă),  82% dintre aceşti pacienţi prezentând ameliorare  clinică. Un studiu non-randomizat şi o serie de cazuri au inclus pacienţi cu dermatomiozită sau polimiozită [92,93]. Rezultatele  au fost pozitive în ambele situaţii (clasa IV de evidenţă).

 

Recomandări

IgIv sunt recomandate ca opţiune terapeutică secundară în combinaţie cu Prednisonul la pacienţii cu dermatomiozită care nu au răspuns suficient la terapia cu steroizi (nivelul B de recomandare).  IgIv sunt recomandate împreună cu medicaţia imunosu- presoare ca o măsură de a putea scădea doza de corticosteroizi în dermatomiozită (nivelul C de recomandare). IgIv nu sunt recomandate ca monoterapie în dermatomiozită (recomandare de bună practică medicală). În formele severe de dermatomiozită, IgIv pot fi considerate ca opţiune terapeutică de prima linie în asociere cu medicaţie imunosupresoare (recomandare de bună practică medicală).

 

MIOZITA CU CORPI DE INCLUZIE

Trei studii randomizat controlate cu număr mic de pacienţi au fost publicate. Două au fost studii încrucişate care au comparat IgIv cu placebo la 19 pacienţi  [94] şi  22 de pacienţi  [95]  (clasa II  de evidenţă). Rezultatele au fost negative chiar dacă efecte pozitive simptomatice  au fost înregistrate. Într-un alt studiu randomizat  controlat, IgIv plus Prednison au  fost  comparate  cu  placebo plus Prednison la 35 de pacienţi [96] (clasa II de evidenţă). Rezultatele au fost, de asemenea, negative.

 

Recomandări

IgIv nu sunt recomandate în tratamentul miozitei cu corpi de incluzie sporadică (nivelul A de recomandare).

 

POLIMIOZITA

Un singur studiu non-randomizat [97] (clasa III de evidenţă) şi două serii de caz (clasa IV de evidenţă) despre terapia IgIv în polimiozită au fost publicate. Doar primul a folosit IgIv exclusiv  la  pacienţii  cu polimiozită. Acest studiu a raportat ameliorare clinică la 71% dintre pacienţi, cu îmbunătăţirea semnificativă a forţei musculare, a  dizabilităţii  musculare şi  a nivelului de CK (P<0.01). Dozele de steroizi au putut fi scăzute după terapia cu IgIv (P<0.05).

IgIv pot fi considerate ca terapie alternativă la pacienţii care nu răspund la terapia imunosupre- soare convenţională. Dozele şi durata sunt cele reco- mandate pentru dermatomiozită.

 

Recomandări

IgIv pot fi considerate o opţiune terapeutică pentru pacienţii cu polimiozită care nu răspund la tratamentul imunosupresor (nivelul C de recomandare).

 

MIASTENIA GRAVIS

Miastenia gravis este cauzată de autoanticorpi direcţionaţi  împotriva unor antigene situate  pe mebrana postsinaptică a joncţiunii neuromusculare; pentru majoritatea pacienţilor, aceşti anticorpi sunt direcţionaţi contra receptorilor de acetilcolină (AchR), în 5% dintre cazuri sunt direcţionaţi contra tirozin-kinazei muscular specifice (MuSK), iar în alte 5% împotriva unor  antigene  necunoscute.  S-a demonstrat că aceşti anticorpi au o influenţa directă asupra  slăbiciunii musculare.  Plasmafereza   cu îndepărtarea autoanticorpilor are un efect pozitiv bine documentat [98].

O ameliorare a slăbiciunii musculare în MG a fost indusă de IgIv,  fapt documentat de 5 studii controlate, prospective, cuprinzând 338 de pacienţi (cele 3 studii mai mari reprezintă clasa I de evidenţă [99-101], iar cele 2 mai mici reprezină clasa II de evidenţă [102,103]). Un singur studiu placebo- controlat, care a inclus 51 de pacienţi cu evoluţie progresivă, a studiat efectul IgIv pe termen scurt. S-a obţinut o îmbunătăţire cantitativă importantă a forţei musculare. Efectul  pozitiv a apărut după 2 săptămâni şi a durat 4 săptămâni. Celelalte patru studii au arătat că IgIv au aceeaşi eficacitate terapeutică în faza acută de exacerbare a bolii, ca şi plasmafereza (clasa I de evidenţă). S-a înregistrat o uşoară întârziere a instalării efectului în terapia cu IgIv faţă de plasmafereză, dar cu mai puţine reacţii adverse. Nu s-a dovedit a fi o diferenţă importantă între doza de 2 g/kg timp de 2 zile faţă de 1 g/kg într-o zi (doza mai mare are însă o uşoară superio- ritate) [100]. Variaţia titrului de anticorpi antiAchR nu a fost semnificativă [99,102].

Există  câteva rapoarte retrospective sau prospective la pacienţii  cu MG trataţi  cu IgIv  în fazele de exacerbare, unele dintre ele făcând comparaţia cu alte terapii (clasa  III de evidenţă şi clasa IV de evidenţă). Doza utilizată cel mai frecvent a fost de 2 g/kg. Aceste studii au arătat o importantă ameliorare  clinică după  IgIv   în  toate  grupele musculare, ameliorarea începând după 3-6 zile [104-109].

Există raportări despre efectul pozitiv al IgIv şi la pacienţii cu MG şi anticorpi  antiMuSK [110,111]. În singurul studiu prospectiv placebo-controlat au fost incluşi  14 pacienţi  cu anticorpi antiMuSK  şi  13 pacienţi fără anticorpi decelabili [101]. Nu au fost raportate rezultatele în funcţie de tipul de anticorpi, dar s-a demonstrat că IgIv au avut efect benefic la pacienţii   cu  anticorpi  nonAchR (clasa  IV    de evidenţă).

Un ghid  EFNS recent şi două analize Cochrane au concluzionat că utilizarea IgIv este bine docu- mentată în terapia de scurtă durată pentru exa- cerbările acute şi formele severe de MG [98,112]. S-a pus în discuţie dacă plasmafereza are un efect mai rapid decât IgIv în criza miastenică, dar acest lucru nu a putut fi dovedit  în studiile controlate.

IgIv  sunt frecvent folosite la pacienţii  cu MG înainte de timectomie sau alte intervenţii  chirur- gicale. Această terapie  se  recomandă celor cu slăbiciune musculară severă, simptome bulbare, funcţie respiratorie deprimată sau cu timoame. Nu există însă studii controlate pentru această practică. Efectul pozitiv bine documentat al IgIv în exacerbările acute de boală este util şi în stările postoperatorii (recomandare de bună practică medicală). IgIv sunt recomandate în MG severă sau în exacerbările acute ale MG la gravide, sau înainte de naştere. IgIv au fost recomandate şi pentru MG neonatală [113] (recomandare de bună practică medicală).

IgIv au fost propuse şi pentru terapia de lungă durată a MG severe. Există însă prea puţine studii care au inclus un număr prea mic de pacienţi; aceste studii au înregistrat îmbunătăţire clinică importantă care a apărut după câteva zile şi s-a menţinut până la 2 ani [114-116]  (clasa  IV de evidenţă). Doza de întreţinere de IgIv a fost administrată la 1-4 luni. Majoritatea pacienţilor din aceste studii au primit simultan şi terapie  imunosupresoare sau simptomatică. De aceea, se consideră că nu există suficiente date pentru a recomanda utilizarea IgIv în terapia de lungă durată a pacienţilor cu MG 98, [112,113].

 

Recomandări

IgIv au efect pozitiv în tratamentul exacerbărilor acute ale MG şi în formele severe de boală (nivelul A de recomandare). Au efect similar cu plasmafereză. Terapia cu IgIv este sigura care se poate folosi la copii, gravide şi vârstnici cu alte patologii importante. Nu există suficiente date pentru a recomanda IgIv în terapia cronică a  MG (asociate sau nu cu alte imunomodulatoare).

 

SINDROMUL POSTͳPOLIO

Sindromul post-polio (SPP)  se  caracterizează prin săbiciune musculară nouă, atrofie musculară, fatigabilitate şi durere, apărute la câţiva ani după poliomielita acută. Alte cauze de slăbiciune mus- culară nou  instalată  trebuie  excluse  [117,118]. Prevalenţa sindromului post-polio la pacienţii  cu antecedente  de  poliomielită a  fost  de  20-60% (depinde de regiunea geografică). În Europa, ultima mare epidemie a fost în anii ’50 şi a afectat mai ales copiii mici. Prevalenţa sechelelor poliomielitei este de 50-200/100.000.

Sindromul post-polio este cauzat de degenerarea unităţilor motorii, iar  neuronii motori  nu  pot menţine toate terminaţiile lor nervoase. Markeri imunologici şi inflamatori au fost depistaţi în LCR şi ţesutul nervos central [119].

Există  două studii randomizate controlate  în ceea ce priveşte tratamentul cu IgIv în SPP (clasa I de  evidenţă) [120,121] care  au  inclus  155 de pacienţi. În plus, mai există un studiu necontrolat de 14 pacienţi [122] şi un raport de caz [123] (clasa IV de evidenţă). În studiul cel mai important, s-a remarcat îmbunătăţirea forţei  musculare în 8,3% dintre cazuri după două cure de IgIv timp  de 3 luni. S-a înregistrat, de  asemenea, creşterea activităţii fizice şi îmbunătăţirea clinică subiectivă  [121]. Cel mai mic studiu a inclus 20 de pacienţi şi un singur ciclu de  IgIv  care  a  scăzut durerea,  dar  nu  a îmbunătăţit forţa musculară şi fatigabilitatea [120]. Există un raport de caz al unui pacient cu progresie rapidă a slăbiciunii musculare care a prezentat  o ameliorare marcată după administrarea de  IgIv [123].  IgIv reduc citokinele proinflamatorii din LCR [119,120].

Sindromul post-polio este o afecţiune cronică. Deşi a fost descris efectul modest al IgIv în evoluţia bolii pe termen scurt, nu se ştie nimic depre efectul lor pe termen lung. Nu se cunosc relaţiile dintre răspunsul  clinic la tratamentul cu IgIv şi severitatea SPP, modificările inflamatorii din LCR sau modificările LCR după administrarea IgIv. Doza optimă de IgIv şi frecvenţa administrării nu au putut fi stabilite. Nu a putut fi evaluat raportul cost/beneficiu. În ghidurile EFNS au fost evaluate terapii non-IgIv pentru SPP [117].

 

Recomandări

IgIv au un efect pozitiv minor până la moderat asupra forţei musculare şi calităţii vieţii în SPP (clasa I  de evidenţă). Efectul de lungă durată, doza  şi raportul cost/beneficiu nu se cunosc, de aceea utili- zarea de rutină a IgIv în SPP nu este recomandată (recomandare de bună practică medicală). La câţiva pacienţi cu o progresie rapidă a slăbiciunii şi atrofie musculară (mai ales dacă s-a evidenţiat o inflamaţie la nivelul măduvei spinării)  IgIv pot fi încercate în cazul în care pot fi urmărite  riguros forţa musculară şi calitatea vieţii (recomandare de bună practică medicală).

 

SCLEROZA MULTIPLĂ

Până de curând, patru studii randomizate dublu- orb au arătat un efect benefic pe activitatea bolii în scleroză multiplă forma recurent-remisivă (SMRR) [124-127]. Toate cele 4 studii au fost incluse în clasa II de evidenţă din cauza limitărilor în metodologie sau dimensiune.   IgIv în doza de 0,15-0,2 g/kg la fiecare 4 săptămâni timp de 2 ani au determinat o scădere pronunţată în rata de racădere în două studii placebo-controlate (59% în studiul lui Fazekas et al. [125] şi 63% în studiul lui Achion et al.) [124]. Cel mai mare studiu, cu o durată de 2 ani, care a inclus 150 de pacienţi, a arătat un efect benefic semnificativ pe scala EDSS faţă de bază, comparând cu placebo (P=0.008) [125]. Un studiu mic ce a utilizat două doze diferite de IgIv (0,2 g/kg şi 0,4 g/ kg la fiecare 4 săptămâni) a arătat o scădere semnifi- cativă a ratei de recădere în comparaţie cu placebo, dar nici o diferenţă între cele două doze de IgIv [126]. Un studiu încrucişat ce a inclus pacienţi cu SMRR a arătat un efect benefic al IgIv (2 g/kg la fiecare 4 săptămâni) faţă de placebo, pe leziunile captatante de gadoliniu evidenţiate la RM [127].

O meta-analiză ce a cuprins 4 studii a arătat o reducere importantă a ratei anuale de recădere (P=0,00003) şi a progresiei  bolii (P=0,04) (clasa I de evidenţă) [128].

Bazându-ne pe aceste date, recomandăm utili- zarea  IgIv ca opţiune terapeutică secundară, dacă alte terapii injectabile nu au fost tolerate [129]. IgIv nu au putut fi  incluse în terapia de primă linie datorită datelor limitate de evidenţă a eficacităţii clinice şi pentru că doza optimă de IgIv nu a putut fi stabilită.

Recent, studiul PRIVIG (127 de pacienţi cu SMRR) de preventie a recăderilor prin terapia cu IgIv 0,2 g/kg şi 0,4 g/kg lunar a eşuat să demonstreze efectul poztiv asupra ratei de recădere şi a activităţii leziu- nilor evidenţiate prin RM [130].

Într-un studiu cu 91 de pacienţi cu sindroame clinice izolate, IgIv  au redus semnificativ rata de conversie  la scleroza multiplă clinic definită (P=0,03) şi  au scăzut leziunile noi T2  evidenţiate la RM, comparativ cu placebo (clasa II de evidenţă) [131].

În scleroza  multiplă secundar-progresivă, un studiu larg placebo-controlat cu 318 pacienţi care au primit  IgIv 1 g/kg lunar, a eşuat să demonstreze un efect pozitiv asupra ratei de recădere, deteriorării scalei EDSS şi volumului   leziunilor   T2 (clasa I  de evidenţă). Singurul efect benefic a fost reducerea atrofiei cerebrale [132]. Foarte  recent, un studiu placebo-controlat cu 231 de pacienţi (cu scleroză multiplă primar-34 sau secundar-197 progresivă) care au primit 0,4 g/kg lunar timp de 2 ani, a arătat o întârziere în progresia EDSS (P=0,04) deşi efectul a fost limitat la pacienţii cu scleroză multiplă primar progresivă (clasa II de evidenţă) [133]. Studii mici au arătat că IgIv pot reduce rata de recădere la femei după naştere (clasa IV de evidenţă) [134-136].

Două studii de 76 şi 19 pacienţi cu exacerbări acute de boală au arătat că IgIv nu au avut efect asupra recuperării din fazele acute de boală când au fost asociate Metilprednisolonului  iv. (clasa II  de evidenţă) [137,138]. Deficitele cronice vizuale sau motorii nu au fost afectate de adiministrarea de IgIv comparativ cu placebo (clasa  I de evidenţă) [139-

141].

 

Recomandări

IgIv pot fi considerate ca opţiune terapuetică secundară sau terţiară în SMRR dacă terapia con- venţională imunomodulatoare nu este tolerată din cauza efectelor adverse sau patologiei asociate (ni- velul B  de recomandare) şi, în mod particular, în sarcină, unde alte terapii nu pot fi utilizate (reco- mandare de bună practică medicală).  IgIv nu sunt recomandate pentru tratamentul SM secundar pro- gresiv (nivelul A de recomandare). IgIv nu par să aibă valoare ca terapie adiţională Metilprednisolonului în exacerbările acute (nivelul  B de recomandare)  şi nu sunt recomandate pentru simptomele cronice ale SM (nivelul A de recomandare). Pentru sindroamele clinice izolate  şi  SM primar progresivă nu există suficiente date pentru a face recomandări.

ALTE BOLI DEMIELINIZANTE ALE SISTEMULUI NERVOS CENTRAL

Neuromielita optică (boala Devic) este o boală demielinizantă a măduvei spinării şi nervilor optici, care se manifestă prin atacuri recurente şi tendinţă la prognostic prost. Există un singur studiu de caz care sugerează că administrarea lunară de IgIv a fost asociată cu reducerea recăderilor (clasa IV de evidenţă) [142].

Scleroza concentrică Balo este o boală severă demielinizantă cu prognostic prost. Există un raport de caz care sugerează că IgIv (0,4 g/kg/zi timp de 5 zile) şi Interferonul beta-1a administrat postpartum pot  determina  ameliorare  neurologică parţială (clasa IV de evidenţă) [143].

Encefalomielita acută diseminată (EMAD) este o boală demielinizantă monofazică, mediată imun, care afectează  sistemul nervos central şi se asociază cu morbiditate şi  mortalitate importante. Studii controlate despre terapia în EMAD nu există. Tra- tamentul standard este cu corticosteroizi în doze mari. Utilizarea IgIv (0,4 g/kg/zi timp de 5 zile sau 1 g/kg/zi timp de 2 zile) a fost raportată ca putând avea efect favorabil când este terapie iniţială, atât la adult cât şi la copil (clasa IV de evidenţă) [144-148]. IgIv pot avea efecte benefice ca terapie de a doua linie (clasa IV de evidenţă) [149-152], mai ales la pacienţii care nu au răspuns la terapia cu steroizi (clasa  IV de evidenţă) [153-155] sau la pacienţii cu implicarea sistemului nervos periferic şi  eşuarea terapiei cortizonice  (clasa  IV de evidenţă). Combi- naţia alternativă de IgIv  şi  steroizi (clasa IV  de evidenţă) [156-161]  sau de IgIv, plasmafereză   şi steroizi ar putea avea efect favorabil dacă este adminstrată precoce în cursul bolii (clasa IV  de evidenţă) [162,163].

 

Recomandări

IgIv pot avea efect favorabil în EMAD şi de aceea ar trebui încercate (0,4 g/kg/zi timp de 4-5 zile) la pacienţii care nu răspund la doze mari de steroizi (recomandare de bună practică medicală). Curele pot fi repetate. Plasmafereza trebuie şi ea luată în considerare la pacienţii care nu răspund la cortico- terapie.

 

SINDROMUL STIFF-PERSON

Datele publicate sunt valabile dintr-un studiu randomizat dublu-orb, placebo-controlat, încrucişat (clasa  I de evidenţă) [164], din opiniile unor experţi naţionali (clasa IV de evidenţă) [165], din 3 studii necontrolate (clasa IV de evidenţă) [166-168], două serii de caz (clasa IV  de evidenţă) [169,170], 16 raportări de caz (clasa  IV de evidenţă) şi 5 analize retrospective din studii clinice randomizate  contro- late (clasa  I de evidenţă) [171-175].

Studiul randomizat [164] a înrolat 16 pacienţi care au fost trataţi cu 2 g/kg de IgIv (împărţite în două doze timp de 2 zile) sau placebo pentru 3 luni. După o lună fără terapie, fiecare pacient a trecut la terapia alternativă pentru încă 3 luni. Toţi pacienţii au fost urmăriţi cel puţin 3 luni după infuzii. Rezul- tatele au arătat un declin semnificativ al scorului de rigiditate pentru cei care au primit  IgIv şi rebound când au fost trecuţi la terapia cu placebo. 11 dintre cei 16 pacienţi care au primit  IgIv au fost capabili să meargă fără ajutor. Durata beneficiului a fost de 6- 12 săptămâni până la un an. Titrul seric de anticorpi antiGAD a scăzut după administrarea de IgIv, dar nu şi  după placebo. Acest studiu a  demonstrat că terapia cu IgIv este sigură şi eficientă  pentru pa- cienţii cu sindrom stiff-man.

Studiile necontrolate au arătat că IgIv au îmbunătăţit calitatea vieţii la 6 pacienţi cu sindrom stiff- man [166], iar la alte 2 grupuri (compuse fiecare din 3  pacienţi)  au  determinat  ameliorare obiectivă [167,168]. Două serii de caz au arătat ameliorare clinică la 5 din 6 pacienţi trataţi cu IgIv [169,170].

 

Recomandări

Se recomandă a se folosi IgIv (2 g/kg  în 2-5 zile) la  pacienţii  cu sindrom stiff-man care  răspund incomplet la Diazepam sau Baclofen şi au dizabilitate importantă din cauza rigidităţii trunchiului (nivelul A de recomandare) (clasa I de evidenţă).

 

EPILEPSIA REZISTENTĂ LA TRATAMENT

Epilepsia infantilă rezistentă la tratament include mai multe boli, cum ar fi: sindromul Landau-Kleffner, sindromul West, sindromul Lennox-Gastaut, epilepsia mioclonică severă sau epilepsii rezistente care se manifestă tipic în copilărie sau adolescenţă şi se caracterizează prin  disfuncţie neurologică pro- gresivă. Tratamentul  standard  pentru  epilepsia rezistentă constă în antiepileptice, doze mari de steroizi sau plasmafereză. Tratamentul  chirurgical trebuie luat în considerare. Raportări de cazuri au arătat că uneori epilepsia rezistentă poate răspunde la IgIv (clasa  IV de evidenţă) [176,177].

Aproximativ 100 de pacienţi cu sindrom West sau Lennox-Gastaut au fost trataţi cu IgIv cu rezultate variabile [177,178]. Terapia a determinat reducerea crizelor cu îmbunătăţirea aspectului EEG în aproape jumătate dintre cazuri. Efectele pozitive au durat de la câteva zile la câteva săptămâni sau luni. Recăderile au fost frecvente.

Utilizarea cu succes ca monoterapie iniţială în sindromul Landau-Kleffner a fost raportată în câteva studii de caz [179,180], iar la câţiva pacienţi după terapia iniţială cu steroizi sau  antiepileptice cu steroizi [182,183,184].

Studiile de caz despre folosirea IgIv în epilepsia rezistentă au sugerat că administrarea lunară de IgIv (0,4 g/kg pentru 5 zile la interval de 4 săptămâni) poate ameliora boala în cazul pacienţilor refractari la antiepileptice, steroizi sau plasmafereză [186].

 

Recomandări

IgIv par să aibă un efect favorabil în epilepsia rezistentă şi pot fi încercate  la pacienţii refractari la alte terapii (recomandare de bună practică medicală).  IgIv au fost administrate în doze de 0,4 g/kg/zi, timp de 4-5 zile, iar curele pot fi repetate la 2-6 săptămâni.

 

EFECTE SECUNDARE ALE IgIV

Efectele secundare ale plasmaferezei şi terapiei cu IgIv au fost raportate în mai multe studii. Acestea au evidenţiat mai frecvent pneumonia, atelectazia, tromboza  şi efectele hemodinamice în terapia prin plasmafereză. Reacţiile adverse ale IgIv au inclus: hipotensiunea, dispneea, febra, hematuria, greaţa, vărsătura,  meningismul, acutizarea  insuficienţei renale cronice, infactul miocardic acut, eritemul dureros.

Efectele adverse ale IgIv în tratamentul bolilor autoimune neurologice au fost studiate prospectiv în timpul a 84 de cure terapeutice, cu un total de 341 de administrări, în condiţii  clinice de rutină [187]. Cefaleea a apărut în 30% dintre cazuri. Efecte adverse severe care să nu permită continuarea terapiei au apărut în 4% dintre cazuri. Acestea au inclus: tromboza de vena jugulară, reacţii alergice şi senzaţie de presiune retrosternală. Modificările de laborator au inclus: anomalii ale enzimelor hepatice şi modificări de hemoleucogramă (leucocite, eritrocite, hematocrit, hemoglobină). Nici  una  dintre acestea nu a avut relevanţă clinică. Pe baza acestor date, se consideră terapia cu IgIv  ca fiind relativ sigură. Pentru a evita complicaţiile, se recomandă monitorizarea atentă a hemoleucogramei, funcţiei hepatice şi funcţiei renale [187].

 

CONFLICTE DE INTERESE

Irina Elovaara a participat la un studiu despre eficacitatea  IgIv în exacerbările sclerozei multiple sponsorizat de Baxter. Nici un alt membru al comitetului de autori nu a raportat vreun conflict de interese.

 

BIBLIOGRAFIE

 

  1. Brainin M, Barnes M, Baron J-C, et al. Guidance for the preparation of neurological management guidelines by EFNS scientific task forces – revised recommendations 2004. European Journal of Neurology 2004; 11: 577–581.
  2. Kazatchkine MD, Kaveri SV. Immunomodulation of autoimmune and inflammatory diseases with intravenous immune globulin. New England Journal of Medicine 2001; 345: 747–755.
  3. Masson PL. Elimination of infectious antigens and increase of IgG catabolism as possible modes of action of IVIG. Journal of Autoimmunity 1993; 6: 683–689.
  4. Asakura K, Miller DJ, Murray K, Bansal R, Pfeiffer SE, Rodriguez M. Monoclonal autoantibody SCH94.03, which promotes central nervous system remyelination, recognizes an antigen on the surface of oligodendrocytes. Journal of Neuroscience Research 1996; 43: 273–281.
  5. Ciric B, Van Keulen V, Paz Soldan M, Rodriguez M, Pease LR. Antibody-mediated remyelination operates through echanism independent of immunomodulation. Journal of Neuroimmunology 2004; 146: 153–161.
  6. Asakura K, Pogulis RJ, Pease LR, Rodriguez M. A monoclonal autoantibody which promotes central nervous system remyelination is highly polyreactive to multiple known and novel antigens. Journal of Neuroimmunology 1996; 65: 11–19.
  7. Miller DJ, Rodriguez M. A monoclonal autoantibody that promotes central nervous system remyelination in a model of multiple sclerosis is a natural autoantibody encoded by germline immunoglobulin genes. Journal of Immunology 1995; 154: 2460–2469.
  8. Stangel M, Compston A, Scolding NJ. Oligodendroglia are protected from antibody-mediated complement injury by normal immunoglobulins (‘‘IVIG’’). Journal of Neuroimmunology 2000; 103: 195–201.
  9. Stangel M, Compston DAS, Scolding NJ. Polyclonal immunoglobulins for intravenous use do not influence the behaviour of cultured oligodendrocytes. Journal of Neuroimmunology 1999; 96: 228–233.
  10. Aktas O, Waiczies S, Grieger U, Wendling U, Zschenderlein R, Zipp F. Polyspecific immunoglobulins (IVIG) suppress proliferation of human (auto)antigen-specific T cells without inducing apoptosis. Journal of Neuroimmunology 2001; 114: 160–167.
  11. Prasad NK, Papoff G, Zeuner A, et al. Therapeutic preparations of normal polyspecific IgG (IVIG) induce apoptosis in human lymphocytes and monocytes: a novel mechanism of action of IVIG involving the Fas apoptotic pathway. Journal of Immunology 1998; 161: 3781–3790.
  12. Yuki N, Miyagi F. Possible mechanism of intravenous immunoglobulin treatment on anti-GM1 antibody- mediated neuropathies. Journal of the Neurological Sciences 1996; 139: 160–162.
  13. Buchwald B, Ahangari R, Weishaupt A, Toyka KV. Intravenous immunoglobulins neutralize blocking antibodies in Guillain-Barre syndrome. Annals of Neurology 2002; 51: 673–680.
  14. Basta M, Dalakas MC. High-dose intravenous immunoglobulin exerts its beneficial effect in patients with dermatomyositis by blocking endomysial deposition of activated complement fragments. Journal of Clinical Investigation 1994; 94: 1729–1735.
  15. Winer JB, Hughes RAC, Osmond C. A prospective study of acute idiopathic neuropathy. I. Clinical features and their prognostic value. Journal of Neurology, Neurosurgery and Psychiatry 1988; 51: 605–612.
  16. Brettle RP, Gross M, Legg NJ, Lockwood M, Pallis C. Treatment of acute polyneuropathy by plasma exchange. Lancet 1978; 2: 1100.
  17. The Guillain-Barre´ Syndrome Study Group. Plasmapheresis and acute Guillain-Barre´ syndrome. Neurology 1985; 35: 1096–1104.
  18. Consensus Conference. The utility of therapeutic plasmapheresis for neurological disorders. NIH Consensus Development. The Journal of the American Medical Association 1986; 256: 1333–1337.
  19. Kleyweg RP, Van der Meche´ FGA, Meulstee J. Treatment of Guillain-Barre´ syndrome with high-dose gammaglobulin. Neurology 1988; 38: 1639–1641.
  20. Van der Meche´ FGA, Schmitz PIM, The Dutch Guillain- Barre´ Study Group. A randomized trial comparing intravenous immune globulin and plasma exchange in Guillain-Barre´ syndrome. New England Journal of Medicine 1992; 326: 1123–1129.
  21. Bril V, Ilse WK, Pearce R, Dhanani A, Sutton D, Kong K. Pilot trial of immunoglobulin versus plasma exchange in patients with Guillain-Barre´ syndrome. Neurology 1996; 46: 100–103.
  22. Plasma Exchange/Sandoglobulin Guillain-Barre´ Syndrome Trial Group. Randomised trial of plasma exchange, intravenous immunoglobulin, and combined treatments in Guillain-Barre´ syndrome. Lancet 1997; 349: 225–230.
  23. Nomura K, Hamaguchi K, Hattori T, et al. A randomized controlled trial comparing intravenous immunoglobulin and plasmapheresis in Guillain-Barre´ syndrome. Neurological Therapeutics 2001; 18: 69–81.
  24. Diener HC, Haupt WF, Kloss TM, et al. A preliminary, randomized, multicenter study comparing intravenous immunoglobulin, plasma exchange, and immune adsorption in Guillain-Barre´ syndrome. European Neurology 2001; 46: 107–109.
  25. Raphael JC, Chevret S, Harboun M, Jars-Guincestre MC, French Guillain-Barre´ Syndrome Cooperative Group. Intravenous immune globulins in patients with Guillain-Barre´ syndrome and contraindications to plasma exchange: 3 days versus 6 days. Journal of Neurology, Neurosurgery and Psychiatry 2001; 71: 235– 238.
  26. Gurses N, Uysal S, Cetinkaya F, Icslek I, Kalayci AG. Intravenous immunoglobulin treatment in children with Guillain-Barre´ syndrome. Scandinavian Journal of Infectious Diseases 1995; 27: 241–243.
  27. Wang R, Feng A, Sun W, Wen Z. Intravenous immunoglobulin in children with Guillain-Barre´ syndrome. Journal of Applied Clinical Pediatrics 2001; 16: 223–224.
  28. Korinthenberg R, Schessl J, Kirschner J, Montning JS. Intravenous immunoglobulin in the treatment of childhood Guillain-Barre´ syndrome. Pediatrics 2005; 116: 8–14.
  29. Kanra G, Ozon A, Vajsar J, Castagna L, Secmeer G, Topaloglu H. Intravenous immunoglobulin treatment in children with Guillain-Barre´ syndrome. European Journal of Paediatric Neurology 1997; 1: 7–12.
  30. van Koningsveld R, Schmitz PIM, Van der Meche´ FGA, et al. Effect of methylprednisolone when added to standard treatment with intravenous immunoglobulin for Guillain-Barre syndrome: randomised trial. Lancet 2004; 363: 192–196.
  31. Hughes RAC. Treatment of Guillain-Barre´ syndrome with corticosteroids: lack of benefit? Lancet 2004; 363: 181.
  32. Hughes RAC, Cornblath DR. Guillain-Barre´ syndrome. Lancet 2005; 366: 1653–1666. 33. Jacobs BC, Van Doorn PA, Schmitz PI, et al. Campylobacter jejuni infections and anti-GM1 antibodies in Guillain-Barre´ syndrome. Annals of Neurology 1996; 40: 181–187.
  33. Jacobs BC, Van Doorn PA, Schmitz PI, et al. Campylobacter jejuni infections and anti-GM1 antibodies in Guillain-Barre´ syndrome. Annals of Neurology 1996; 40: 181–187.
  34. Yuki N, Ang CW, Koga M, et al. Clinical features and response to treatment in Guillain-Barre´ syndrome associated with antibodies to GM1b ganglioside. Annals of Neurology 2000; 47: 314–321.
  35. Kuwabara S, Mori M, Ogawara K, Hattori T, Yuki N. Indicators of rapid clinical recovery in Guillain-Barre´ syndrome. Journal of Neurology, Neurosurgery and Psychiatry 2001; 70: 560–562.
  36. Ruts L, van Koningsveld R, Van Doorn PA. Distinguishing acute-onset CIDP from Guillain-Barre´ syndrome with treatment related fluctuations. Neurology 2005; 65: 138–140.
  37. Hughes RAC, Swan AV, Raphael JC, Annane D, van Koningsveld R, Van Doorn PA. Immunotherapy for Guillain-Barre´ syndrome:a systematic review. Brain 2007; 130: 2245–2257.
  38. Dyck PJ, Litchy WJ, Kratz KM, et al. A plasma exchange versus immune globulin infusion trial in chronic inflammatory demyelinating polyradiculoneuropathy. Annals of Neurology 1994; 36: 838–845.
  39. van Schaik IN, Winer JB, de Haan R, Vermeulen M. Intravenous immunoglobuline for chronic inflammatory demyelinating polyradiculoneuropathy. Cochrane Database of Systematic Reviews 2004; 2: CD001797.
  40. Hahn AF, Bolton CF, Zochodne DW, Feasby TE. Intravenous immunoglobulin treatment in chronic inflammatory demyelinating polyneuropathy. A doubleblind, placebo-controlled, cross-over study. Brain 1996; 119: 1067–1077.
  41. Hughes RA, Bensa S, Willison HJ, et al. Randomized controlled trial of intravenous immunoglobulin versus oral prednisolone in chronic inflammatory demyelinating polyradiculoneuropathy. Annals of Neurology 2001; 50:195–201.
  42. Mendell JR, Barohn RJ, Freimer ML, et al. Randomized controlled trial of IVIG in untreated chronic inflammatory demyelinating polyradiculoneuropathy. Neurology 2001; 56: 445–449.
  43. Thompson N, Choudhary PP, Hughes RAC, Quinlivan RM. A novel trial design to study the effect of intravenous immunoglobulin in chronic inflammatory demyelinating polyradiculoneuropathy. Journal of Neurology 1996; 243: 280–285.
  44. Vermeulen M, Van Doorn PA, Brand A, Strengers PFW, Jennekens FGI, Busch HFM. Intravenous immunoglobulin treatment in patients with chronic inflammatory demyelinating polyneuropathy. Journal of Neurology, Neurosurgery and Psychiatry 1993; 56: 36–39.
  45. Hughes RA, Donofrio P, Bril V, et al. Intravenous immune globulin (10% caprylate-chromatography purified) for the treatment of chronic inflammatory demyelinating polyradiculoneuropathy (ICE study): a randomised placebo-controlled trial. Lancet Neurology 2008; 7: 136–144.
  46. Hughes RAC, Bouche P, Cornblath DR, et al. EFNS/PNS guideline on management of chronic inflammatory demyelinating polyradiculoneuropathy. Report of a joint task force of the European Federation of Neurological Societies and the Peripheral Nerve Society. European Journal of Neurology 2006; 13: 326–332.
  47. Donaghy M, Mills KR, Boniface SJ, et al. Pure motor demyelinating neuropathy: deterioration after steroid treatment and improvement with intravenous immunoglobulin. Journal of Neurology, Neurosurgery and Psychiatry 1994; 57: 778–783.
  48. Van Doorn PA, Dippel DWJ, Vermeulen M. Longterm iv immunoglobulin treatment in chronic inflammatory demyelinating polyneuropathy. Journal of the Peripheral Nervous System 2007; 12(Suppl.): 89.
  49. Nobile-Orazio E. Multifocal motor neuropathy. Journal of Neuroimmunology 2001; 115: 4–18.
  50. Carpo M, Cappellari A, Mora G, et al. Deterioration of multifocal motor neuropathy after plasma exchange. Neurology 1998; 50: 1480–1482.
  51. Claus D, Specht S, Zieschang M. Plasmapheresis in multifocal motor neuropathy: a case report. Journal of Neurology, Neurosurgery and Psychiatry 2000; 68: 533–535.
  52. Van den Berg LH, Lokhorst H, Wokke JH. Pulsed highdose dexamethasone is not effective in patients with multifocal motor neuropathy [comment]. Neurology 1997; 48: 1135.
  53. van Schaik IN, Van den Berg LH, de Haan R, Vermeulen M. Intravenous immunoglobuline for multifocal motor neuropathy. Cochrane Database of Systematic Reviews 2005; 2: CD004429.
  54. Azulay J-P, Blin O, Pouget J, et al. Intravenous immunoglobulin treatment in patients with motor neuron syndromes associated with anti-GM1 antibodies: a double-blind, placebo-controlled study. Neurology 1994; 44:429–432.
  55. Federico P, Zochodne DW, Hahn AF, Brown WF, Feasby TE. Multifocal motor neuropathy improved by IVIG: randomized, double-blind, placebo-controlled study. Neurology 2000; 55: 1256–1262.
  56. Le´ger JM, Chassande B, Musset L, Meininger V, Bouche P, Baumann N. Intravenous immunoglobulin therapy in multifocal motor neuropathy: a double-blind, placebocontrolled study. Brain 2001; 124: 145–153.
  57. Van den Berg LH, Kerkhoff H, Oey PL, et al. Treatment of multifocal motor neuropathy with high dose intravenous immunoglobulins: a double blind, placebo controlled study. Journal of Neurology, Neurosurgery and Psychiatry 1995; 59: 248–252.
  58. Van den Berg-Vos RM, Franssen H, Wokke JHJ, Van Es HW, Van den Berg LH. Multifocal motor neuropathy: diagnostic criteria that predict the response to immunoglobulin treatment. Annals of Neurology 2000; 48: 919–926.
  59. Leger JM, Viala K, Cancalon F, et al. Intravenous immunoglobulin as short- and long-term therapy of multifocal motor neuropathy: a retrospective study of response to IVIG and of its predictive criteria in 40 patients. Journal of Neurology, Neurosurgery and Psychiatry 2008; 79: 93–96.
  60. Terenghi F, Cappellari A, Bersano A, Carpo M, Barbieri S, Nobile-Orazio E. How long is IVIG effective in multifocal motor neuropathy? Neurology 2004; 62: 666–668.
  61. Van den Berg LH, Franssen H, Wokke JHJ. The longterm effect of intravenous immunoglobulin treatment in multifocal motor neuropathy. Brain 1998; 121: 421–428.
  62. Vucic S, Black KR, Chong PST, Cros D. Multifocal motor neuropathy. Decrease in conduction blocks and reinnervation with long-term IVIG. Neurology 2004; 63: 1264–1269.
  63. van Schaik IN, Bouche P, Illa I, et al. EFNS/PNS guideline on management of multifocal motor neuropathy. Report of a joint task force of the European Federation of Neurological Societies and the Peripheral Nerve Society. European Journal of Neurology 2006; 13: 802–808.
  64. Kelly JJ, Kyle RA, O_Brien PC, Dyck PJ. Prevalence of monoclonal protein in peripheral neuropathy. Neurology 1981; 31: 1480–1483.
  65. Latov N. Pathogenesis and therapy of neuropathies associated with monoclonal gammopathies. Annals of Neurology 1995; 37(S1): S32–S42.
  66. Nobile-Orazio E, Manfredini E, Carpo M, et al. Frequency and clinical correlates of anti-neural IgM antibodies in neuropathy associated with IgM monoclonal gammopathy. Annals of Neurology 1994; 36: 416–424.
  67. Dalakas MC, Quarles RH, Farrer RG, et al. A controlled study of intravenous immunoglobulin in demyelinating neuropathy with IgM gammopathy. Annals of Neurology 1996; 40: 792–795.
  68. Comi G, Roveri L, Swan A, et al. A randomised controlled trial of intravenous immunoglobulin in IgM paraprotein associated demyelinating neuropathy. Journal of Neurology 2002; 249: 1370–1377.
  69. Mariette X, Chastang C, Louboutin JP, Leger JM, Clavelou P, Brouet JC. A randomised clinical trial comparing interferon-a and intravenous immunoglobulin in polyneuropathy associated with monoclonal IgM. Journal of Neurology, Neurosurgery and Psychiatry 1997; 63: 28–34.
  70. Lunn MPT, Nobile-Orazio E. Immunotherapy for IgM anti-myelin-associated glycoprotein paraprotein-associated peripheral neuropathies. Cochrane Database of Systematic Reviews 2006: CD002827.
  71. Cook D, Dalakas MC, Galdi A, Biondi D, Porter H. High-dose intravenous immunoglobulin in the treatment of demyelinating neuropathy associated with monoclonal gammopathy. Neurology 1990; 40: 212–214.
  72. Leger JM, Ben Younes-Chennoufi A, Chassande B, et al. Human immunoglobulin treatment of multifocal motor neuropathy and polyneuropathy associated with monoclonal gammopathy. Journal of Neurology, Neurosurgery and Psychiatry 1994; 57(Suppl.): 46–49.
  1. Ellie E, Vital A, Steck A, Boiron JM, Vital C, Julien J. Neuropathy associated with ‘‘benign’’ anti-myelin-associated glycoprotein IgM gammopathy: clinical, immunological, neurophysiological pathological findings and response to treatment in 33 cases. Journal of Neurology 1996; 243: 34–43.
  2. Gorson KC, Allam G, Ropper AH. Chronic inflammatory demyelinating polyneuropathy: clinical features and response to treatment in 67 consecutive patients with and without a monoclonal gammopathy. Neurology 1997; 48: 321–328.
  3. Nobile-Orazio E, Meucci N, Baldini L, Di Troia A, Scarlato G. Long-term prognosis of neuropathy associated with anti-MAG IgM M-proteins and its relationship to immune therapies. Brain 2000; 123: 710–717.
  4. Gorson KC, Ropper AH, Weinberg DH, Weinstein R. Treatment experience in patients with anti-myelinassociated glycoprotein neuropathy. Muscle and Nerve 2001; 24: 778–786.
  5. Hadden RDM, Nobile-Orazio E, Sommer C, et al. Paraproteinaemic demyelinating neuropathy. In: Hughes R, Brainin M, Gilhus NE, eds. European Handbook of Neurological Management. Blackwell Publishing, 2006: 362–375.
  6. Gorson KC, Ropper AH, Weinberg DH, Weinstein R. Efficacy of intravenous immunoglobulin in patients with IgG monoclonal gammopathy and polyneuropathy. Archives of Neurology 2002; 59: 766–772.
  7. Nobile-Orazio E, Casellato C, Di Troia A. Neuropathies associated with IgG and IgA monoclonal gammopathy. Revista de Neurologia (Paris) 2002; 158: 979–987.
  8. Allen D, Lunn MPT, Niermeijer J, Nobile-Orazio E. Treatment for IgG and IgA paraproteinaemic neuropathy. Cochrane Database of Systematic Reviews 2007: CD005376.
  9. Bain PG, Motomura M, Newsom-Davis J, et al. Effects of intravenous immunoglobulin on muscle weakness and calcium-channel autoantibodies in the Lambert-Eaton myasthenic syndrome. Neurology 1996; 47: 678–683.
  10. Maddison P, Newsom-Davis J. Treatment for Lambert-Eaton myasthenic syndrome. Cochrane Database of Systematic Reviews 2005; (2): CD003279.
  11. Alessi G, De Reuck J, De Bleecker J, Vancayzeele S. Successful immunoglobulin treatment in a patient with neuromyotonia. Clinical Neurology and Neurosurgery 2000; 102: 173–175.
  12. Ishii A, Hayashi A, Ohkoshi N, et al. Clinical evaluation of plasma exchange and high dose intravenous immunoglobulin in a patient with Isaacs_ syndrome. Journal of Neurology, Neurosurgery and Psychiatry 1994; 57: 840–842.
  13. Mitchell WG, Davalos-Gonzalez Y, Brumm VL, et al. Opsoclonus-ataxia caused by childhood neuroblastoma: developmental and neurologic sequelae. Pediatrics 2002; 109: 86–98.
  14. Bataller L, Graus F, Saiz A, Vilchez JJ, Spanish Opsoclonus-Myoclonus Study Group. Clinical outcome in adult onset idiopathic or paraneoplastic opsoclonusmyoclonus. Brain 2001; 2: 437–443.
  15. Keime-Guibert F, Graus F, Fleury A, et al. Treatment of paraneoplastic neurological syndromes with antineuronal antibodies (Anti-Hu, anti-Yo) with a combination of immunoglobulins, cyclophosphamide, and methylprednisolone. Journal of Neurology, Neurosurgery and Psychiatry 2000; 68: 479–482.
  1. Dalakas MC, Illa I, Dambrosia JM, et al.: A controlled trial of high-dose intravenous immune globulin infusions as treatment for dermatomyositis. New England Journal of Medicine 1993; 329: 1993–2000.
  2. Al-Mayouf SM, Laxer RM, Schneider R, et al. Intravenous immunoglobulin therapy for juvenile dermatomyositis—Efficacy and safety. Journal of Rheumatology 2000; 27: 2498–2503.
  3. Sansome A, Dubowitz V. Intravenous immunoglobulin in juvenile dermatomyositis—Four year review of nine cases. Archives of Disease in Childhood 1995; 72: 25–28.
  4. Tsai MJ, Lai CC, Lin SC, et al. Intravenous immunoglobulin therapy in juvenile dermatomyositis. Zhonghua Min Guo Xiao Erke Yi Xue Hui Za Zhi 1997; 38: 111–115.
  5. Cherin P, Piette JC, Wechsler B, et al.: Intravenous gamma globulin as first line therapy in polymyositis and dermatomyositis: an open study in 11 adult patients. Journal of Rheumatology 1994; 21: 1092–1097.
  6. Danieli MG, Malcangi G, Palmieri C, et al. Cyclosporin A and intravenous immunoglobulin treatment in polymyositis/dermatomyositis. Annals of the Rheumatic Diseases 2002; 61: 37–41.
  7. Dalakas MC, Sonies B, Dambrosia J, et al.: Treatment of inclusion-body myositis with IVIG: a double-blind, placebocontrolled study. Neurology 1997; 48: 712–716.
  8. Walter MC, Lochmuller H, Toepfer M, et al. High-dose immunoglobulin therapy in sporadic inclusion body myositis: a double-blind, placebo-controlled study. Journal of Neurology 2000; 247: 22–28.
  9. Dalakas MC, Koffman B, Fujii M, et al. A controlled study of intravenous immunoglobulin combined with prednisone in the treatment of IBM. Neurology 2001; 56: 323–327.
  10. Cherin P, Pelletier S, Teixeira A, et al. Results and longterm follow up of intravenous immunoglobulin infusions in chronic, refractory polymyositis: an open study with thirty-five adult patients. Arthritis and Rheumatism 2002; 46: 467–474.
  11. Skeie GO, Apostolski S, Evoli A, et al. Guidelines for the treatment of autoimmune neuromuscular transmission disorders. European Journal of Neurology 2006; 13: 691–699.
  12. Gajdos P, Chevret S, Clair B, Tranchant C, Chastang C. Clinical trial of plasma exchange and high-dose intravenous immunoglobulin in myasthenia gravis. Annals of Neurology 1997; 41: 789–796.
  13. Gajdos P, Tranchant C, Clair B, et al. Treatment of myasthenia gravis exacerbation with intravenous immunoglobulin – a randomized double-blind clinical trial. Archives of Neurology 2005; 62: 1689–1693.
  14. Zinman L, Ng E, Bril V. IV immunoglobulin in patients with myasthenia gravis – a randomized controlled trial. Neurology 2007; 68: 837–841.
  15. Ronager J, Ravnborg M, Hermansen I, Vorstrup S. Immunoglobulin treatment versus plasma exchange in patients with chronic moderate to severe myasthenia gravis. Artificial Organs 2001; 25: 967–973.
  16. Wolfe GI, Barohn RJ, Foster BM, et al. Randomized, controlled trial of intravenous immunoglobulin in myasthenia gravis. Muscle and Nerve 2002; 26: 549–552.
  17. Arsura EL, Bick A, Brunner NG, Namba T, Grob D. High-dose intravenous immunoglobulin in the management of myasthenia-gravis. Archives of Internal Medicine 1986; 146: 1365–1368.
  18. Cosi V, Lombardi M, Piccolo G, Erbetta A. Treatment of myasthenia-gravis with high-dose intravenous immunoglobulin. Acta Neurologica Scandinavica 1991; 84: 81–84.
  19. Evoli A, Palmisani MT, Bartoccioni E, Padua L, Tonali P. High-dose intravenous immunoglobulin in myasthenia-gravis. Italian Journal of Neurological Sciences 1993; 14: 233–237.
  20. Perez-Nellar J, Dominguez AM, Llorens-Figueroa JA, et al. A comparative study of intravenous immunoglobulin and plasmapheresis preoperatively in myasthenia. Revista de Neurologia 2001; 33: 413–416.
  21. Qureshi AI, Choudhry MA, Akbar MS, et al. Plasma exchange versus intravenous immunoglobulin treatment in myasthenic crisis. Neurology 1999; 52: 629–632.
  22. Zeitler H, Ulrich-Merzenich G, Hoffmann L, et al. Long-term effects of a multimodal approach including immunoadsorption for the treatment of myasthenic crisis. Artificial Organs 2006; 30: 597–605.
  23. Hain B, Hanisch F, Deschauer M. Seronegative myasthenia with antibodies against muscle-specific tyrosine kinase. Nervenarzt 2004; 75: 362.
  24. Takahashi H, Kawaguchi N, Nemoto Y, Hattori T. High-dose intravenous immunoglobulin for the treatment of MUSK antibody-positive seronegative myasthenia gravis. Journal of the Neurological Sciences 2006; 247: 239–241.
  25. Gajdos P, Chevret S, Toyka K. Intravenous immunoglobulin for myasthenia gravis. Cochrane Database of Systematic Reviews 2006; (2).
  26. Feasby T, Banwell B, Benstead T, et al. Guidelines on the use of intravenous immune globulin for neurologic conditions. Transfusion Medicine Reviews 2007; 21: S57–S107.
  27. Achiron A, Barak Y, Miron S, Sarova-Pinhas I. Immunoglobulin treatment in refractory myasthenia gravis. Muscle and Nerve 2000; 23: 551–555.
  28. Hilkevich O, Drory VE, Chapman J, Korczyn AD. The use of intravenous immunoglobulin as maintenance therapy in myasthenia gravis. Clinical Neuropharmacology 2001; 24: 173–176.
  29. Wegner B, Ahmed I. Intravenous immunoglobulin monotherapy in long-term treatment of myasthenia gravis. Clinical Neurology and Neurosurgery 2002; 105: 3–8.
  30. Farbu E, Gilhus NE, Barnes MP, et al. EFNS guideline on diagnosis and management of post-polio syndrome. Report of an EFNS task force. European Journal of Neurology 2006; 13: 795–801.
  31. Halstead LS. Assessment and differential diagnosis for post-polio syndrome. Orthopedics 1991; 14: 1209–1217.
  32. Gonzalez H, Khademi M, Andersson M, et al. Prior poliomyelitis – IVIG treatment reduces proinflammatory cytokine production. Journal of Neuroimmunology 2004; 150: 139–144.
  33. Farbu E, Rekand T, Vik-Mo E, Lygren H, Gilhus NE, Aarli JA. Post-polio syndrome patients treated with intravenous immunoglobulin: a double-blinded randomized controlled pilot study. European Journal of Neurology 2007; 14: 60–65.
  34. Gonzalez H, Sunnerhagen KS, Sjoberg I, Kaponides G, Olsson T, Borg K. Intravenous immunoglobulin for post-polio syndrome: a randomised controlled trial. Lancet Neurology 2006; 5: 493–500.
  35. Kaponides G, Gonzalez H, Olsson T, Borg K. Effect of intravenous immunoglobulin in patients with post-polio syndrome – an uncontrolled pilot study. Journal of Rehabilitation Medicine 2006; 38: 138–140.
  36. Farbu E, Rekand T, Gilhus NE, et al. [Intravenous immunoglobulin in postpolio syndrome]. Tidsskrift for den Norske Laegeforening 2004; 124: 2357–2358.
  37. Achiron A, Gabbay U, Gilad R, et al. Intravenous immunoglobulin treatment in multiple sclerosis. Effect on relapses. Neurology 1998; 50: 398–402.
  38. Fazekas F, Deisenhammer F, Strasser Fuchs S, Nahler G, Mamoli B. Randomised placebo-controlled trial of monthly intravenous immunoglobulin therapy in relapsing-remitting multiple sclerosis. Austrian Immunoglobulin in Multiple Sclerosis Study Group. Lancet 1997; 349: 589–593.
  39. Lewanska M, Zajdal MS, Selmaj K. No difference in efficacy of two different doses of intarvenous immunoglobulins in MS: Clinical and MRI assessment. European Journal of Neurological 2002; 9: 565–572.
  40. Sorensen PS, Wanscher B, Jensen CV, et al. Intravenous immunoglobulin G reduces MRI activity in relapsing multiple sclerosis. Neurology 1998; 50: 1273–1281.
  41. Sorensen PS, Fazekas F, Lee M. Intravenous immunoglobulin G for the treatment of relapsing-remitting multiple sclerosis: a meta-analysis. European Journal of Neurology 2002; 9: 557–563.
  42. Rieckmann P, Toyka KV, Bassetti C, et al. Escalating immunotherapy of multiple sclerosis – new aspects and practical application. Journal of Neurology 2004; 251: 1329–1339.
  43. Fazekas F, Strasser-Fuchs S, Hommes OR. Intravenous immunoglobulin in MS: promise or failure? Journal of the Neurological Sciences 2007; 259: 61–66.
  44. Achiron A, Kishner I, Sarova-Pinhas I, et al. Intravenous immunoglobulin treatment following the first demyelinating event suggestive of multiple sclerosis: a randomized, double-blind, placebo-controlled trial. Archives of Neurology 2004; 61: 1515–1520.
  45. Hommes OR, Sorensen PS, Fazekas F, et al. Intravenous immunoglobulin in secondary progressive multiple sclerosis: randomised placebo-controlled trial. Lancet 2004; 364: 1149–1156.
  46. Pohlau D, Przuntek H, Sailer M, et al. Intravenous immunoglobulin in primary and secondary chronic progressive multiple sclerosis: a randomized placebo controlled multicentre study. Multiple Sclerosis 2007; 13: 1107–1117.
  47. Achiron A, Rotstein Z, Noy S, Mashiach S, Dulitzky M, Achiron R. Intravenous immunoglobulin treatment in the prevention of childbirth-associated acute exacerbations in multiple sclerosis: a pilot study. Journal of Neurology 1996; 243: 25–28.
  48. Haas J. High dose IVIG in the post partum period for prevention of exacerbations in MS. Multiple Sclerosis 2000; 6(Suppl. 2): S18–S20.
  49. Haas J, Hommes OR. A dose comparison study of IVIG in postpartum relapsing-remitting multiple sclerosis. Multiple Sclerosis 2007; 13: 900–908.
  50. Sorensen PS, Haas J, Sellebjerg F, Olsson T, Ravnborg M. IV immunoglobulins as add-on treatment to methylprednisolone for acute relapses in MS. Neurology 2004; 63: 2028–2033.
  51. Visser LH, Beekman R, Tijssen CC, et al. A randomized, double-blind, placebo-controlled pilot study of i.v. immune globulins in combination with i.v. methylprednisolone in the treatment of relapses in patients with MS. Multiple Sclerosis 2004; 10: 89–91.
  52. Noseworthy JH, O’Brien PC, Weinshenker BG, et al. IV immunoglobulin does not reverse established weakness in MS. Neurology 2000; 55: 1135–1143.
  53. Noseworthy JH, O’Brien PC, Petterson TM, et al. A randomized trial of intravenous immunoglobulin in inflammatory demyelinating optic neuritis. Neurology 2001; 56: 1514–1522.
  54. Stangel M, Boegner F, Klatt CH, Hofmeister C, Seyfert S. Placebo controlled pilot trial to study the remyelinating potential of intravenous immunoglobulins in multiple sclerosis. Journal of Neurology, Neurosurgery and Psychiatry 2000; 68: 89–92.
  55. Bakker J, Metz L. Devic’s neuromyelitis optica treated with intravenous gamma globulin (IVIG). Canadian Journal of Neurological Sciences 2004; 31: 265–267.
  56. Airas L, Kurki T, Erjanti H, Marttila RJ. Successful pregnancy of a patients with Balo’s concentric sclerosis. Multiple Sclerosis 2005; 11: 346–348.
  57. Nishikawa M, Ichiyama T, Hayashi T, Ouchi K, Furukawa S. Intravenous immunoglobulin therapy in acute disseminated encephalomyelitis. Pediatric Neurology 1999; 21: 583–586.
  58. Finsterer J, Grass R, Sto¨ llberger C, Mamoli B. Immunoglobulins in acute parainfectious disseminated encephalomyelitis. Clinical Pharmacology 1998; 21: 256–261.
  59. Revel-Viik S, Hurvitz H, Klar A, Virozov Y, Korn-Lubetzki I. Recurrent acute disseminated encephalomyelitis associated with acute cytomegalovirus and Epstein-Barr virus infection. Journal of Child Neurology 2000; 15:421–424.
  60. U¨ nay B, Sarici U¨ , Bulakbas¸ i N, Akin R, Go¨ kc¸ay E. Intravenous immunoglobulin therapy in acute disseminated encephalomyelitis associated with hepatitis A infection. Pediatrics International 2004; 46: 171–173.
  61. Yokoyama T, Sakurai M, Aota Y, Wakabayashi Y, Ohyashiki K. An adult case of acute disseminated encephalomyelitis accompanied with measles infection. Internal Medicine 2005; 44: 1204–1205.
  62. Sahlas DJ, Miller SP, Guerin M, Veilleux M, Francis G. Treatment of acute disseminated encephalomyelitis with intravenous immunoglobulin. Neurology 2000; 54: 1370–1372.
  63. Kleinman M, Brunquell P. Acute disseminated encephalomyelitis: response to intravenous immunoglobulin. Journal of Child Neurology 1995; 10: 481–483.
  64. Hahn JS, Siegler DJ, Enzmann D. Intravenous gammaglobulin therapy in recurrent acute disseminated encephalomyelitis. Neurology 1996; 46: 1173–1174.
  65. Andersen JB, Rasmussen LH, Herning M, Parregaard A. Dramatic improvement of severe acute disseminated encephalomyelitis after treatment with intravenous immunoglobulin in a three-year-old boy. Developmental Medicine Child Neurology 2001; 43: 136–140.
  66. Marchioni E, Marinou-Aktipi K, Uggetti C, Bottanelli M, Pichiecchio A, et al. Effectiveness of intravenous immunoglobulin treatment in adult patients with steroidresistant monophasic or recurrent acute disseminated encephalomyelitis. Journal of Neurology 2002; 249: 100–104.
  67. Chandra SR, Kalpana D, Anilkumar TV, Kabeer KA, Chitra P, Bhaskaran R. Acute disseminated encephalomyelitis following leptospirosis. The Journal of the Association of Physicians of India 2004; 52: 327–329.
  68. Marchioni E, Ravaglia S, Piccolo G, Furione M, Zardini E, et al. Postinfectious inflammatory disorders: subgroups based on prospective follow-up. Neurology 2005; 65: 1057–1065.
  69. Strassberg R, Schonfeld T, Weitz R, Karmazyn B, Harel L. Improvement of atypical acute disseminated encephalomyelitis with steroids and intravenous immunoglobulins. Pediatric Neurology 2002; 24: 139–143.
  70. Au WY, Lie AKW, Cheung RTF, et al. Acute disseminated encephalomyelitis after para-influenza infection post bone arrow transplantation. Leukemia and lymphoma 2002; 43: 455–457.
  71. Krishna Murthy SN, Faden HS, Cohen ME, Bakshi R. Acute disseminated encephalomyelitis in children. Pediatrics 2002; 110; e1–e7.
  72. Nakamura N, Nokura K, Zettsu T, et al. Neurologic complication associated with influenza vaccination: two adult cases. Internal Medicine 2003; 42: 191–194.
  73. Sonmez FM, O¨ demis E, Ahmetoglu A, Ayvaz A. Brainstem encephalitis and acute disseminated encephalomyelitis following mumps. Pediatric Neurology 2004; 30: 132–134.
  74. Bangsgaard R, Larsen VA, Milea D. Isolated bilateral optic neuritis in acute disseminated encephalomyelitis. Acta Ophthalmologica Scandinavica 2006; 84: 815–817.
  75. Lu RP, Keilson G. Combination regimen of methylprednisolone, IVIG immunoglobulin and plasmapheresis earlyin the treatment of acute disseminated encephalomyelitis. Journal of Clinical Apheresis 2006; 21: 260–265.
  76. Khurana DS, Melvin JJ, Kothare SV, et al. Acute disseminated encephalomyelitis in children: discordant neurologic and neuroimaging abnormalities and response toplasmapheresis. Pediatrics 2005; 116: 431–436.
  77. Dalakas MC, Fujii M, Li M, Lutfi B, Kyhos J, McElroy B. High-dose intravenous immune globulin for stiffperson syndrome. New England Journal of Medicine 2001; 345:1870–1876.
  78. Feasby T, Banwell B, Benstead T, et al. Guidelines on the use of intravenous immune globulin for neurologic conditions. Transfusion Medicine Reviews 2007; 21(Suppl. 1): S57–S107.
  79. Gerschlager W, Brown P. Effect of treatment with intravenous immunoglobulin on quality of life in patients with stiff-person syndrome. Movement Disorders 2002; 17: 590–593.
  80. Amato AA, Corman EW, Kissel JT. Treatment of stiff-man syndrome with intravenous immunoglobulin. Neurology 1994; 44: 1652–1654.
  81. Karlson EW, Sudarsky L, Ruderman E, Pierson S, Scott M, Helfgott SM. Treatment of stiff-man syndrome with intravenous immune globulin. Arthritis and Rheumatism 1994; 37: 915–918.
  82. Cantiniaux S, Azulay JP, Boucraut J, Poget J, Attarian S. Stiff man syndrome: clinical forms, treatment and clinical course. Revista de Neurologia (Paris) 2006; 162: 832–839.
  83. Vieregge P, Branczyk B, Berrnet W, Stocker W, Soyka D, Kompf D. Stiff-man syndrome. Report of 4 cases. Nervenarzt 1994; 65: 712–717.
  84. Gurcan HM, Ahmed AR. Efficacy of various intravenous immunoglobulin therapy protocols in autoimmune and chronic inflammatory disorders. Annals of Pharmacotherapy 2007; 41: 812–823.
  85. Gold R, Strangel M, Dalakas MC. Drug insight: the use of intravenous immunoglobulin in neurology-therapeutic considerations and practical issues. Nature Clinical Practice. Neurology 2007; 3: 36–44.
  86. Fergusson D, Hutton B, Sharma M, et al. Use of intravenous immunoglobulin for treatment of neurological conditions: a systematic review. Transfusion 2005; 45: 1640–1657.
  87. Dalakas MC. The use of intravenous immunoglobulin in the treatment of autoimmune neuromuscular diseases: evidence-based indications and safety profile. Pharmacology and Therapeutics 2004; 102: 177–193.
  88. Dalakas MC. Intravenous immunoglobulin in autoimmune neuromuscular diseases. The Journal of the American Medical Association 2004; 291: 2367–2375.
  89. Villani F, Avanzini G. The use of immunoglobulins in the treatment of human epilepsy. Neurological Sciences 2002; 23(Suppl. 1): s33–37.
  90. Billiau An D, Witters P, Ceulemans B, Kastan A, Wouters C, et al. Intravevous immunoglobulins in refractory childhood-onset epilepsy: effects on seizure frequency, EEG activity and cerebrospinal fluid cytokine profile. Epilepsia 2007; 48: 1739–1749.
  91. Cavazzuti GB. Infantile encephalopathies. Neurological Sciences 2003; 24: S244–S245.
  92. Mikati MA, Saab R. Successful use of intravenous immunoglobilin as initial monotherapy in Landau-Kleffner syndrome. Epilepsia 2000; 41: 880–886.
  93. Mikati M, Saab R, Fayad MN, Choueiri RN. Efficacy of intravenous immunoglobulin in Landau-Kleffner syndrome. Pediatric Neurology 2002; 26: 298–300.
  94. Lagae LG, Silberstein J, Gillis PL, Caesaer PJ. Successful use of intravenous immunoglobulins in Landau-Kleffner syndrome. Pediatric Neurology 1998; 18: 165–168.
  95. Fayad MN, Choueiri R, Mikati M. Landau-Kleffner syndrome: consistent response to repeared intravenous gamma-globulin doses: a case report. Epilepsia 1997; 38:489–494.
  96. Tutuncuo_ glu S, Serdaro_ glu G, Kadto_ glu B. Landau-Kleffner syndrome beginning with stuttering: case report. Journal of Child Neurology 2002; 17: 785–788.
  97. Mikati MA, Shamseddine AN. Management of Landau-Kleffner syndrome. Pediatric Drugs 2005; 7: 377–389.
  98. Topcu M, Turanlt G, Aynact FM, et al. Rasmussen_s encephalitis in childhood. Child_s Nervous System 1999; 15: 395–403.
  99. Villani F, Spreafico R, Farina L, et al. Positive response to immunomodulatory therapy in an adult patient with Rasmussen_s encephalitis. Neurology 2001; 56: 248–250.
  100. Stangel M, Kiefer R, Pette M, Smolka MR, Marx P, Gold R. Side effects of intravenous immunoglobulin in autoimmune neurological diseases. Journal of Neurology 2003; 250: 818–821

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *