Tehnica necropsiei anatomopatologice

Ghiduri

Ministerul Sanatatii

Ordin nr. 1217 din 210 

PROSECTURA

Serviciul de anatomie patologică este un serviciu de specialitate a spitalului clinic, teritorial sau orăşenesc care execută toate examinările anatomopatologice (necropsii, examinări histopatologice, şi citrologice) cerute de secţiile spitalului şi de unităţile sanitare de pe teritoriul arondat, care nu au asemenea servicii.

Serviciul de anatomie patologică se compune din:

  • laboratoare, în care se execută examinările histopatologice şi citologice
  • un compartiment în care se execută necropsiile

Activitatea prosecturală este reglementată de Legea 104/2003.

Compartimentul în care se execută necropsiile se compune din: sală de necropsie, cameră frigorifică pentru păstrarea cadavrelor, cameră pentru depozitarea pieselor macroscopice, cameră pentru îmbrăcarea şi predarea cadavrelor, sală de aşteptare, încăperi şi grup sanitar pentru personalul acestui compartiment.

Sala de necropsie

Sala de necropsie trebuie să fie o încăpere spaţioasă, luminoasă, cu pereţii şi pardoseala acoperiţi cu o răşină, cu sifoane de scurgere. Trebiue asigurată încălzirea şi ventilaţia corespunzătoare. Ferestrele se vor proteja cu sită (de sârmă sau material plastic), pentru împiedicarea pătrunderii muştelor.

Pentru executarea necropsiilor cea mai corespunzătoatre este lumina naturală sau cea a tuburilor fluorescente. În lumina gălbuie a becurilor electrice obişnuite aprecierea culorilor nu este întotdeauna posibilă, respectiv corespunzătoare.

Pentru menţinerea curăţeniei în sala de necropsie, mobilierul cuprinde numai strictul necesar: masă de necropsie, dulap pentru instrumente, etuvă pentru sterilizarea lor, măsuţă pentru balanţă, măsuţă pentru borcane, reactivi, medii de cultură şi instrumente acccesorii, masă de birou cu registrul de necropsii, 1-2 scaune, dulăpior de perete pentru prosoape, masă cu dispozitivul de fotografiere, reflectoare, grătare de lemn în jurul mesei de necropsii.

Masa de necropsie este confecţionată din tablă inox, placă de marmură, faianţă sau material plastic.

Masa are 2-2,10 m lungime, 0,9-1 m lăţime şi aproximativ 1 m înălţime. Marginile mesei sunt ridicate, suprafaţa ei este uşor înclinată spre capătul unde se găseţte orificiul de scurgere (capătul dinspre piciorul cadavrului). Tot la acest capăt al mesei se află un rezervor şi conductele de apă rece şi caldă şi un furtun de cauciuc pentru spălarea organelor.

În timpul necropsiei, pe masă se aşează o măsuţă pentru instrumente şi o placă de lemn sau plastic pentru secţionarea organelor, iar o tavă smălţuită serveşte la păstrarea organelor până la terminarea necropsiei.

După coaserea şi îmbălsămarea cadavrelor ele sunt transportate cu ajutorul unui cărucior în camera frigorifică, unde se păstrează până la eliberare.

În camera pentru depozitarea pieselor macroscopice organele se păstrează în formol pentru preparate de muzeu, prelucrarea histologică sau demonstrarea la lucrările practice cu studenţii şi şedinţele anatomo-clinice.

Instrumentar

Cuţite

În cursul necropsiei sunt folosite diferite tipuri de cuţite, destiante pentru secţionarea ţesuturilor moi şi semidure (cartilaje). Secţionarea se realizează nu prin apăsarea perpendiculară a cuţitului, ci prin mişcarea tangenţială a tăişului, folosind întreaga lungime a acestuia. Secţionarea este mult uşurată dacă ţesuturile, care urmează să fie secţionate, sunt întinse şi lama cuţitului este orientată perpendicular pe ele. În timpul secţionării cuţitele se ţin cu toată palma şi numai la disecţiile fine sunt prinse ca un toc. Tipurile de cuţite utilizate sunt:

  • Cuţitul mic de autopsie: utulizat pentru secţionarea ţesuturilor semidure (cartilaj, tendoane) şi a ţesuturilor moi care se găsesc pe un plan dur, osos
  • Cuţitul mare de autopsie (cuţit de amputaţie), se utilizează pentru secţionarea tuturor organelor scoase, independent de mşrimea acestora (ficat, limfonoduli, hipofiza)
  • Cuţitul cu două tăişuri, se utilizează la scoaterea creierului şi a organelor gâtului
  • Cuţitul pentru creier, are lamă subţire şi două tăişuri, se utilizează la secţionarea creierului
  • Bisturiul: se utilizează mai rar, la disecţiile fine

Foarfeci

  • Foarfeca butonată, (enterotom), se utilizează la secţionarea organelor cavitare şi tubulare mari (aortă, trahea, intestine, esofag)
  • Foarfecele chirurgicale de diferite mărimi şi forme (dreptă, curbă) cu care se secţionează vase sanguine de calibru mijlociu (carotida, a.renală, vene, etc.) bronhiile, ureterul, etc.
  • Foarfecă mică pentru vase
  • Foarfecă specială pentru cartilaj şi coaste (costotom)

Pense

–      pense anatomice, chirurgicale, pense hemostatice (tip Pean)

–      pensă inelară pentru prins limba (Collin)

Instrumente pentru oase

  • Ferăstrău cu arc şi lamelar simplu, pentru ferăstruirea craniului şi a altor oase
  • Ferăstrău dublu (rahiotom Luer), pentru deschiderea canalului rahidian
  • Dălţi de diferite forme şi mărimi, daltă dreaptă simplă şi canelată, daltă cu mâner în formă de T, daltă pentru deschiderea coloanei vertebrale
  • Alte instrumente: răzuşă, ciocan cu mâner în formă de cârlig, cleşte pentru oase

Instrumente de explorat şi măsurat

  • stilete de diferite grosimi şi lungimi
  • sondă canelată, pentru explorarea diferitelor formaţiuni canaliculare (căi biliare, ureter, uretră etc.)
  • catetere uretrale din metal şi cauciuc
  • depărtător chirurgical
  • lupă de mână
  • instrumente pentru măsurat dimensiuni: centimetru panglică, riglă metalică (30-50 cm), compas pentru măsurarea diametrelor (craniene, pelviene)
  • cântare: balanţe pentru organe, cântar pentru cadavre
  • vase gradate de 100, 500 şi 1000 ml capacitate

Instrumente acesorii

  • măsuţă pentru instrumente şi măsuţă (placă) pentru secţionarea organelor
  • suport triunghiular de lemn sau din placă de aluminiu care este aşezat sub ceafa sau regiunea scapulară a cadavrului
  • lingură cu coadă (polonic)
  • tăvi smălţuite (inox)
  • diferite seringi
  • dispozitiv pentru fotografierea organelor
  • diferite recipiente cu soluţii fixatoare (formol) pentru păstrarea organelor şi fragmentelor de organe
  • Instrumentar pentru examinări bacteriologice: ansă de secreţie şi spatulă metalică sterilizabile prin încălzire la bec Teclu sau cu spirt, diferite medii de cultură

În timpul necropsiei instrumentele necesare sunt aşezate pe măsuţa de instrumente, care se găseşte lângă cadavru, pe masa de necropsie.

Măsuri de protecţie contra infecţiilor

Sala de necropsie este un mediu infectat. Intrarea este permisă numai în haină de protecţie, iar la părăsirea săliii este necesară spălarea şi dezinfectarea mâinilor, chiar dacă nu s-au atins organele sau instrumentele. Se evită strîngerea de mână cu persoanele care vin în sala de necropsie. Fumatul este interzis.

Medicul, autopsierul şi studenţii care execută necropsia voe purta haine de protecţie speciale:

  • halat chirurgical
  • sorţ de cauciuc, muşama sau material plastic
  • mănuşi de cauciuc şi de aţă
  • bonetă
  • galoşi de cauciuc
  • în cazuri excepţionale, ca de ex. la necropsia cazurilor de turbare, se utilizează mască şi ochelari de protecţie.

În cursul necropsiei se menţine curăţenia perfectă pe masa de necropsie şi măsuţa pentru instrumentar. Sîngele şi diferitele secreţii se îndepărtează permanent, prin spălare de pe masă, instrumente şi mănuşi. Transportul organelor la o altă masă sau la cântar se face numai cu o tavă, pentru evitarea picurării de sânge.

În cazul necropsiei celor decedaţi în boli infecţioase, măsurile preventive sunt mai severe. În cursul necropsiei masa, instrumentarul şi mănuşile vor fi dezinfectate permanent cu ajutorul unei soluţii de cloramină (1 tabletă la 1 litru de apă), sau de bromocet (soluţie apoasă de 1%). Studenţii nu participă efectiv la necropsia acestor cazuri.

Dacă în cursul necropsiei mănuşa de cauciuc se găureşte, se întrerupe necropsia, se schimbă mănuşa, după ce prealabil mâna a fost spălată şi dezinfectată.

După necropsie, masa şi instrumentarul se vor spăla şi dezinfecta cu soluţii puternic dezinfectante. După necropsia cazurilor de boli infecţioase, instrumentarul se va steriliza în etuvă sau prin fierbere timp de 20-30 minute.

În caz de rănire necropsia se întrerupe, se spală mâna şi prin comprimarea în jurul rănii se elimină cât mai mult sânge pentru îndepărtarea eventualelor impurităţi. Rana se dezinfectează şi se pansează. În cazul rănirilor mai mari este necesară toaleta chirurgicală a plăgii, eventual administrarea de antibiotice, ser antitetanic, etc.

Principiile de bază ale necropsiei

Necropsia se efectuează la 24 ore de la constatarea morţii. Cînd există un interes ştiinţific sau urmează şă fie recoltate organe pentru transplantare necropsia va fi efectuată la 1-2 ore după deces.  Unele date demonstrează posibilitatea efectuării culturilor de ţesuturi din rinichi, splină, ficat, muşchi etc. chiar după 24-96 ore de la instalarea morţii. Astfel cadavrul nu trebuie privit ca un material degradat, inapt pentru metodele moderne de investigaţii (Ambrose).

Necropsia anatomopatologică trebuie să fie sistematică şi completă, cuprinzând examinarea celor trei cavităţi mari ale organismului: craniul, cavitatea toracică şi abdominală. Membrele, articulaţiile, oasele, coloana vertebrală etc. se examinează numai atunci , cînd particularităţile cazului impun aceasta.

Lucrând ordonat, sistematic, fără omisiuni ireparabile, necropsia se poate face complet în circa două ore.

Necropsia propriu-zisă este precedată de examenul extern prin inspecţie şi palpare. După deschiderea unei cavităţi (torace, abdomen) se examinează poziţia, limitele, respectiv raporturile anatomice ale organelor (situs toracic, situs abdominal) după care se trece la scoaterea lor.

La scoaterea organelor se poate proceda în două feluri:

  • Păstrând legăturile anatomice dintre ele (metoda Rokitansky) sau
  • Întrerupând legăturile anatomice şi scoaterea izolată a organelor (metoda Wirchow)

Metoda corectă urmărită urmăreşte ambele procedee. Unele organe se scot separat, altele în bloc (de ex. organele gâtului, ale micului bazin, etc). Tehnica de necropsie este numai o metodă care serveşte un scop bine definit, şi anume evidenţierea modificărilor patologice. Din acest motiv ea nu trebuie aplicată mecanicist, ci individualizat, luându-se în considerare particularităţile fiecărui caz. Metodologia se poate modifica oricând pe parcursul necropsiei, dacă situaţia impune aceasta.

Organele scoase- izolat sau în bloc se examinează cu ochiul liber şi prin palpare, iar la nevoie se poate utiliza şi lupa. Numai după acest examen macroscopic se trece la secţionarea lor, urmărind obţinerea suprafeţelor cât mai mari. Organele cavitare sau tubulare se deschid cu foarfeca, întotdeauna în direcţia circulaţiei, respectiv înaintării conţinutului lor.

Secţionarea şi examinarea complexelor de organe (organele gâtului, abdomenului şi micului bazin) se face după următoarea succesiune:

  • organele aparatului circulator
  • organele aparatului respirator
  • organele aparatului digestiv
  • organele aparatului excretor, secretor
  • organele genitale

În cazul organelor pereche, din motiv mnemotehnic, se recomandă scoaterea şi examinarea mai întâi a celui stâng, apoi a celui din partea dreaptă.

Rezultatele necropsiei depind în primul rând de aplicarea corectă şi adecvată  a tehnicii. Orice scăpare sau greşeală de tehnică este ireparabilă, deoarece necropsia nu poate fi reluată de la început. Cine minimalizează tehnica, minimalizează implicit rezultatele necropsiei, adică interpretarea cazului. (Crăciun). Este foarte important, ca orice manoperă din cursul necropsiei şă fie executată sub control vizual şi palpator direct.

Din motive estetice (cadavrele se predau aparţinătorilor) se vor evita acele secţiuni sau intervenţii care produc diferite deformări, mai ales în acele părţi care rămân descoperite după îmbrăcarea cadavrului.

Descrierea organelor

Descrierea macroscopică a organelor şi leziunilor trebuie să fie copletă, exactă şi amănunţită. Descrierea se face într-un limbaj simplu şi clar, se vor evita interpretările şi diagnosticele.

Atunci când există posibilitatea dictării protocolului chiar în timpul necropsiei, descrierea se va face în ordinea în care s-a executat necropsia. Dacă protocolul se redactează ulterior, descrierea se face pe sisteme, respectiv aparate (sistemul nervos, endocrin, aparatul cardio-circulator, respirator, digestiv etc.)

În cazul organelor pereche, dacă cele două organe sunt asemănătoare, se descrie numai unul (de obicei cel stâng), la celălaltul se menţionează doar că are aspect identic.

Caracterele macroscopice ale organelor şi ale diferitelor leziuni se descriu în următoarea succesiune:

  • poziţia (raporturile anatomice)
  • dimensiunile, greutatea în grame
  • suprafaţa: seroasa, capsula, marginile, mucoasa
  • culoarea, luciul, transparenţa
  • consistenţa
  • elasticitatea, friabilitatea
  • conţinutul
  • structuri particulare: desen lobular, fascicular, folicular, schelet conjunctiv, etc

Descrierea acestor caractere se face într-o anumită ordine:  de sus în jos, dinainte spre înapoi, de la suprafaţă spre profunzime.

Se descrie mai întâi suprafaţa organului, apoi suprafaţa de secţiune, respectiv straturile peretelui şi suprafaţa internă în cazul organelor cavitare.

Poziţia şi raporturile anatomice ale organelor se descriu la examinarea situsului toracic şi abdominal.

Dimensiunile se dau în centimetri (milimetri) sau comparându-le cu: boabe de linte, mazăre, fasole, alună, nucă, ouă, măr, palma, cap de copil etc.

Consitenţa organelor se detrmină prin palpare, iar în cazul rinichiului prin ruperea parenchimului.

Culoarea organelor depinde de: culoarea lor proprie, conţinutul de sânge şi prezenţa unor substanţe care au culoare proprie (pigmenţi, grăsime).

În descriere se indică de obicei mai multe culori care intră în componenţa culorii ţesutului (de ex. cenuşiu-galben, roşu-maroniu, brun-gălbui, etc).

Conţinutul unui organ parenchimatos (ex. plămân)  se examinează prin comprimarea suprafeţei de secţiune între muchia cuţitului şi mâna, respectiv prin raderea suprafeţei de secţiune cu tăişul cuţitului, în cazul splinei.  

În cazul organelor cavitare se descrie organul în întregime, aspectul peretelui, cavitatea şi conţinutul.

Caracterle conţinutului se descriu în următoarea ordine:

Conţinutul cavităţilor seroase şi a organelor cavitare se scoate cu lingura cu coadă şi se adună într-un vas gradat, pentru determinarea cantităţii şi caracterului.

Ca reguli general valabile în descriere trebuie să reţinem următoarele:

  • aspectul şi structura normală se descriu sumar
  • modificările patologice se descriu amănunţit şi exact
  • se descriu numai constatările pozitive şi numai excepţional cele negative. Astfel dacă în diagnosticul clinic figurează o leziune, care la necropsie nu a fost găsită, este bine ca în protocolul de necropsie să fie consemnată acest lucru.

Protocolul de necropsie

Protocolul de necropsie este un document medical fundamental, având în valoare stiinţifică deosebită.

Protocolul de necropsie se compune din 4 părţi principale:

  1. preambul
  2. partea descriptivă
  3. diagnosticul anatomopatologic
  4. concluzii

Preambulul

conţine datele personale ale decedatului

Numele, vârsta, sexul. Ocupaţia de bază, domiciliul

Data internării, data şi ora decesului, data necropsiei şi diagnosticul clinic

Partea descriptivă

Conţine descrierea macroscopică a organelor, respectiv modificările patologice şi rezultatele examinărilor complementare: histopatologice, bacteriologice, parazitologice, serologice, biochimice etc.

Partea descriptivă poate fi întregită la nevoie cu schiţe, desene şi fotografii.

Diagnosticul anatomopatologic

Rezumă datele consemnate în partea descriptivă. În diagnostic trebuie să figureze toate leziunile, dar în ordinea importanţei lor şi a legăturilor patogenetice dintre ele.

Diagnosticul anatomopatologic se formulează ăn următoarea succesiune:

  1. diagnosticul bolii de bază (leziune care în mod nemijlocit sau prin urmările ei a dus la evoluţia letală)
  2. diagnosticul bolilor secundare (enumerate în ordinea importanţei lor sau pe sisteme)
  3. alte modificări

Concluzii

Pe baza datelor clinice şi anatomopatologice, se face o sinteză (epicriză) cu privire la evoluţia bolii, apariţia complicaţiilor şi mecanismului morţii (tanatogeneză). În această parte a protocolului se pot sublinia şi unele constatări negative şi se pot face chiar presupuneri.

Pe baza legislaţiei şi a dispoziţiilor Ministrului Sănătăţii, la sfârşitul protocolului se face o confruntare a diagnosticului clinic, cu cel anatomopatologic. Neconcordanţele pot fi de natură:

  • nozologică (de ex. în loc de tuberculoză pulmonară, carcinom bronhopulmonar)
  • etiologică (de ex. în loc de meningită tuberculoasă, meningită pneumococică)
  • de localizare (de ex în loc de tumoră a capului pancreasului, tumoră retroperitoneală)
  • a complicaţiilor finale (de ex. în loc de infarct miocardic, trombembolie pulmonară)

Schema privind formularea concluziilor se poate rezuma astfel:

  1. scurt istoric al bolii
  2. boala de bază (etiologie, evoluţie, complicaţii)
  3. boli secundare (legătura lor cu boala de bază)
  4. cauza directă a morţii (tanatogeneza)
  5. confruntarea anatomoclinică (concordant, neconcordant, natura neconcordanţelor)

Partea specială

  1. Examenul extern

      General

      Special

  1. Examenul intern

            Necropsia capului

            Necropsia coloanei vertebrale

            Deschiderea toracelui şi abdomenului

            Necropsia organelor toracelui

            Necropsia organelor abdominale

            Necropsia extremităţilor

            Necropsia nou-născuţilor

  1. Examinări complementare

Anexă:           Tabele cu greutatea şi dimensiunile organelor

            Formular pentru cerere de necropsie

            Modele de protocoale de necropsie

Pregătirea necropsiei

Înainte de necropsie se va identifica cadavrul, şi în mod obligatoriu se vor studia datele din foaia de observaţie clinică, respectiv din cererea de necropsie complectată de medicul curant.

Identificarea urmăreşte stabilirea datelor personale ale cadavrului, confruntând datele din cererea de necropsie cu cele de pe biletul care se găseşte pe cadavru (numele, prnumele şi serviciul de unde provine). Această verificare este necesară pentru a se evite posibilitatea necropsierii, din eroare, a unui alt cadavru

Studierea foii de observaţie clinică permite ca, pe baza datelor clinice, de laborator şi a evoluţiei bolii, medicul anatomopatolog, înaintea executării necropsiei, să se orienteze asupra unor diagnostice clinice, respectiv asupra căror organe şi leziuni trebuie concentrată atenţia şi ce fel de examinări complementare trebuiesc făcute.

Datele referitoare la identitatea cadavrului şi datele clinice se înregistrează în registrul de necropsie înainte de începerea autopsiei. Rubricile privind leziunile care se pun în evidenţă în timpul necropsiei se completează după efectuarea ei.

Necropsia antomo-patologică se compune din două părţi princioale: examenul extern şi examenul intern.

  1. Examenul extern

Examenul extern are drept scop identificarea cadavrului şi descrierea tuturor modificărilor intravitale şi postmortale, vizibile cu ochiul liber şi palpabile. Examenul extern cuprinde: examenul extern general şi special.

Examenul extern general

Se vor descrie datele generale ale cadavrului:

            – sexul, talia

            – starea de nutriţie

            – culoarea şi aspectul tegumentului

            – semnele morţii (modificările postmortale)

Semnele morţii

Paloarea cadaverică (pallor mortis)

După oprirea circulaţiei sanguine, sub acţiunea forţei de gravitaţie, sângele se acumulează în părţile declive ale organismului (lividităţi cadaverice), cele situate mai sus devin palide.

Petele (lividităţile) cadaverice (livores mortis)

Apar datorită acumulării sângelui în părţile declive. Sunt de două feluri: pete hipostatice şi de imbibiţie. Cele hipostatice apar la 3-5 ore de la moarte şi se prezintă ca pete confluente de culoare violacee, ce dispar la presiune şi reapar după încetarea presiunii. Localizarea lor variază după poziţia cadavrului. În decubit dorsal ele apar pe faţa posterioară şi părţile laterale ale trunchiului, gâtului şi membrelor, cu excepţia zonelor de sprijin, unde pielea este apăsată prin contactul cu planul dur al mesei. La secţionare, din vasele dermului şi hipodermului se elimină picături de sânge, care dispar la spălare.

Petelede imbibiţie apar în urma imbibării ţesuturilor cu hemoglobină, care rezultă din descompunerea hematiilor (hemoliză postmortală). Ele apar după 1-2 zile, au contur şters, culoare violacee şi nu dispar la presiune, iar la secţionare ţesuturile apar colorate difuz în roz. Dacă imbibiţia este mai exprimată în peretele vaselor mari şi mijlocii se realizează un desen vascular bine vizibil. Apariţia lor depinde de temperatura mediului înconjurător.

Petele cadaverice trebuie diferenţiate de hemoragii, respectiv echimoze şi sufuziuni. Acestea au contur net, culoare violacee închisă, nu dispar la presiune, iar la secţionare ţesuturile conţin sânge coagulat, care nu se spală.

Răceala cadaverică (algor mortis)

În condiţii obişnuite, răcirea se face treptat, temperatura cadavrului scăuând în medie cu 1 grad pe oră, până ce ajunge la temperatura mediului ambiant. Există însă factori carte încetinesc sau accelerează răcirea cadavrului.

Rigiditatea şi relaxarea cadavrului (rigor et relaxatio mortis)

Rigiditatea apare după o perioadă scurtă (2-4 ore) de la relaxarea postmortală a muşchilor şi începe de la muşchii masticatori, extinzându-se apoi treptat la muăchii cefei, membrelor superioare, toracelui, abdomenului, membrelor inferioare. Rigiditatea se generalizează după 12-24 ore de la deces. Rigiditatea cadaverică învinsă prin forţă nu se mai restabileşte. Dispariţia rigidităţii respectiv relaxarea se produce după 48-72 ore de la deces în aceeaşi ordine în care s-a instalat rigiditatea (legea NYSTEN).

Pete de putrefacţie (putrefactio)

 Apar după 24-48 ore de la moarte, în părţile inferioare ale abdomenului, în fosele iliace, acolo unde intestinele sunt mai apropiate de tegumente. Ele au culoare verzui-murdară, verzui-brună. Pe secţiune miros de putrefacţie. Culoarea lor se datorează formării sulfmethemoglobinei în ţesuturi.

Pete de exicaţie

Se văd pe buze, scleră, cornee, pe scrot sau în teritoriile expuse unei traumatizări postmortale. Apar sub forma unor zone pergamentate, bine delimitate de culoare cafenie,  cu margini nete, netumefiate şi lipsite de semne vitale.

Examenul extern special (sistematic)

După descrierea celor de mai sus, se trece la examinarea amănunţită, prin inspecţie şi palpare, a tuturor modificărilor patologice ale capului, gâtului, toracelui, abdomenului, organelor genitale, membrelor. Examinarea se face de sus în jos, din exterior spre interior, consemnând localizarea şi caracterele tuturor leziunilor, urmelor de intervenţii medicale (injecţii, plăgi chirurgicale, etc) şi ale eventualelor leziuni traumatice.

Succesiunea examinării şi descriereii

Capul: părul, fruntea, ochii ( conjunctiva bulbară şi palpebrală, sclera, pupilele, irisul), sprâncenele, nasul: nările, gura: buzele, mucoasa bucală, dantura, limba, faţa, urechea externă: pavilionul urechii, conductul auditiv extern

Gâtul: simetria, limfonoduli, tiroida

Toracele: forma, unghiul rebordului costal, spaţiile supra şi infraclaviculare, glanda mamară,

Fosele axilare: limfonoduli

Abdomenul: nivelul faţă de torace, flexura inghinală, (limfonoduli, hernii), pilozitatea pubiană

Organele genitale externe: penisul, scrotul (testicolele), orificiul uretral, vulva, vestibulul vaginal: mucoasa, secreţie

Perineul: orificiul anal

Spatele: coloana vertebrală

Membrele superioare şi inferioare, modificări patologice, urme de injecţii

Leziunile vor fi descrise în următoarea ordine

Numărul: unice, multiple, conglomerate, etc

Localizarea: regiunea anatomică, distanţa leziunii de la una sau două puncte anatomice fixe.

Forma, precum şi alte caracteristici, cum ar fi:  direcţia, mărimea, marginea, vecinătatea leziunii, nivelul ei faţă de vecinătate, suprafaţa, culoarea, consistenţa şiaspectul pe suprafaţa de secţiune

Denumiri utilizate pentru leziunile elementare ale pielii

            Modificări de culoare

                        Hiperemie localizată: erupţie, eritem, exantem, halou

                        Hiperemie generalizată: eritrodermie

                        Hemoragii: peteşii, purpură, sufuziune, echimoză, hematom

            Tulburări de pigmentaţie

                        Hiperpigmentări localizate: efelide, nev pigmentar

                        Hiperpigmentări generalizate: melanoză, melanodermie

                        Hipopigmentări localizate: leucodermie, vitiligo

                        Hipopigmentări generalizate: albinismî

            Surplus de ţesuturi

                        papulă, micropapulă, lichen, papilom, verucozitate, tuber, tubercul, nodozitate, tumoare

            Exsudaţie

                        veziculă, bulă, flictenă, pustulă, crustă, chist, pseudochist, edem, anasarcă

            Întreruperi de continuitate

:                       excoriaţie, rană, plagă, contuzie, eroziune, ulcer, fisură

            Descuamare patologică

:                       scuamă, scuamă pitiriaziformă, scuamă lamelară, keratoză

            Modificări în ţesutul conjunctiv

:                       cicatrici, atrofie cicatriformă

  1. Examenul intern

Examenul intern constă, de obicei, din examinarea şi necropsia organelor din cutia craniană, cavitatea toracică şi abdominală. Necropsia membrelor şi a coloanei vertebrale se face numai în cazuri excepţionale.

  1. Necropsia capului
  2. Deschiderea craniului

Secţionarea şi decolarea pielii

Secţionarea muşchilor temporali

Ferestruirea şi decolarea boltei craniene

Necropsia durei mater

2  Scoaterea creierului

  1. Necropsia bazei craniului

Secţionarea sinusurilor venoase

Scoaterea şi necropsia hipofizei

Deschiderea cavităţii timpanice

(deschiderea cavităţilor paranazale)

  1. Necropsia creierului

examinarea leptomeningelui şi a vaselor de la baza creierului

secţionarea creierului:       metoda Fischer-Pitres

metoda Virchow

  1. Deschiderea craniului

Secţionarea pielii capului şi decolarea ei

Poziţie: cadavrul este în decubit dorsal, sub regiunea cervico-nuchală se introduce un suport de lemn sau aluminiu triunghiular. 

Tehnică:

  • Cu ajutorul unui piaptăn sau cu dosul cuţitului mic se departajeză părul, urmărind linia de secţionare viitoare.
  • Secţionarea pielii se începe de la procesul mastoidian stâng, trece prin vertex (creştet) şi se continuă până la procesul mastoidian drept. Cuţitul mic cu care se secţionează este puternic strâns în palmă şi se secţionează în întreaga lor grosime toate ţesuturile moi (pielea, galea aponeurotică, pericraniul) până la os
  • Urmărind marginile de secţionare – mai ales cea posterioară în dreptul liniilor temporale, unde aderenţa tegumentară este mai pronunţată- se eliberază lamboul cutanat, prin introducerea progresivă a lamei cuţitului
  • Se prinde cu ajutorul unui tifon lamboul anterior parţial decolat şi se răsuceşte prin întoarcere peste degete. Printr-o mişcare energică în direcţia frontală se trage până la decolarea totală. La nivelul conductului auditiv extern (urechea externă) arcadele sprâncenoase şi glabela, decolarea va fi completată cu ajutorul cuţitului mijlociu
  • Lamboul posterior (care este mai aderent) se apucă cu mîna stângă (cu tifonul) şi decolarea se efectuează cu ajutorul cuţitului mijlociu până la nivelul protuberanţei occipitale externe. Lamboul astfel decolat, va fi răsfrânt în regiunea nuchală şi fixat de suportul de lemn.
  • Linia de secţionare va ocoli leziunile cutanate existente.

Se descriu:

   
   

 

În condiţii obişnuite se constată:

 
   

 

Secţionarea muşchilor temporali

Tehnică:

  • muşchii temporali sunt secţionaţi până la os prin incizii ce urmăresc linia de ferăstruire a oaselor craniene. Lambourile musculare se decolează, în sus şi jos, de pe suprafaţa osoasă cu ajutorul cuţitului mijlociu.
  • Decolarea muşchiilor temporali se poate efectua şi sub forma unui lambou unic. Lamboul muscular va fi decolat înspre jos, până la arcul zigomatic

Se descriu:

 
   

 

În condiţii obişnuite se constată:

 
   

 

Ferestruirea şi decolarea boltei craniene

Tehnică:

  • linia de ferestruire urmăreşte planul orizontal ce trece cu 1 lat de deget deasupra arcadelor sprâncenoase, lateral şi paralel cu arcurile zigomatice, iar posterior prin protuberanţa occipitală externă. Scuama osului frontal va fi ferestruită înaintea suturii coronare urmărind un plan oblic. Cele două planuri se întâlnesc la nivelul scuamei osului temporal formând un unghi obtuz. Această tehnică facilitează montarea craniului după necropsie şi împiedică modificările ulterioare (deplasarea osului). Se recomandă creionarea liniei de ferestruire.
  • Bolta craniului se fixează cu mâna stângă învelită în prosop sau prin apucarea lambourilor cutanate. Ferestruirea începe la nivelul osului frontal (anterior) continuându-se lateral spre stânga şi dreapta. Cele două direcţii şi linii se întâlnesc posterior. Ferăstrăul va fi manevrat cu o intensitate uniformă, fără apăsarea excesivă, folosind întreaga suprafaţă a lamei.
  • Prima dată se urmăreşte o linie superficială, care realizează un şanţ şi care va servi pentru ferestruirea profundă interesând în totalitatea grosimea oaselor craniene. Ferestreul trece prin lama osoasă externă, apoi prin spongioasa-medulară osoasă (apar fragmente roşiatice moi de măduvă osoasă roşie), ulterior prin lamina vitrea (oase diploice). Scăderea rezistenţei la ferestruire, schimbarea tonalităţii zgomotului semnalează secţionarea osului. În teritoriile laterale şi posterioare feresterul va fi ţinut în aşa numită poziţie de baionetă. Este de recomandat orientarea pânzei ferestreului cu ajutorul degetului mare al mâinii stîngi. Se va evita pătrunderea profundă cu ferestreul (ceea ce poate provoca rupturi durale, dilacerare cerebrală şi meningiană.
  • Se introduce lama daltei în T în breşa osoasă ferestruită la nivelul osului frontal şi occipital (pe linia mediană). Se răsuceşte mânerul, ca o cheie, se îndepărtează calota şi se eliberează dura mater. Se va evita forţarea osului neferestruit (fisurile ce apar pot crea dificultăţi de interpretare, fiind greu diferenţiabile de leziunile intravitale).
  • Calota se prinde cu ajutorul tifonului la nivelul polului frontal şi se decolează în întregime de dură în direcţie occipitală.
  • Există stări particulare care necesită tehnică specială:
  • Dacă dura mater aderă puternic de suprafaţa endoosoasă (mai ales la copii şi în unele stări patologice) ea va fi îndepărtată împreună cu osul. Dura va fi secţionată cu foarfeca urmărind linia de ferestruire. Anterior şi posterior pe linia mediană se secţionează coasa creierului (falx cerebri).
  • Dacă există aderenţe între substanţa cerebrală, dură sau suprafaţa endostală, creierul va fi scos din cavitatea craniană împreună cu bolta, nervii cranieni fiind secţionaţi conform tehnici descrise la autopsia creierului.
  • La nou-născuţi ruptura coasei creierului şi a cortului cerebelos este frecventă, în urma lor se produc hemoragii intracraniene. Din aceste considerente se evită secţionarea acestor formaţiuni, precum şi a sinusurilor venoase (vezi autopsia nou-născutului).

Se descriu:

 
   

——-

Linia de ferestruire a oaselor craniene

În condiţii obişnuite se constată:

 

 
   

 

Necropsia durei mater

Tehnică:

  • cu ajutorul unui bisturiu se secţionează sinusul sagital superior
  • în regiunea temporală, corespunzător liniei de ferestruire se ridică dura mater cu ajutorul unei pense. Se face o breşă prin care se secţionează cu ajutorul unui foarfeci până la punctul median anterior şi posterior (atât pe partea stângă cât şi pe cea dreaptă)
  • Dura este ridicată de pe emisferele cerebrale. Cu o foarfecă se pătrunde în şanţul interemisferic frontal şi se secţionează coasa creierului întinsă
  • Dura este decolată prin tracţiune antero-posterioară, venele emisare sinusului sagital superior se rup uşor în timpul acestei manevre

Se abordează o tehnică specială în următoarele cazuri:

  • Dacă dura este foarte aderentă de substanţa cerebrală se secţionează doar părţile libere ale durei, restul rămâne împreună cu creierul
  • Dacă se constată tromboza sinusului sagital superior, sau există un hematom subdural, se recomandă secţionarea durei pe linia paramediană (la 2 cm lateral de sinusul sagital superior). Ridicarea lamboului secţionat permite o examinare bună a vaselor venoase afluente.

Se descriu:

În condiţii obişnuite se constată:

 
   

 

  1. Scoaterea creierului

Tehnică:

  • cu mâna stângă se ridică uşor lobii frontali, se rup filetele orfactiv şi se ridică bulbii olfactivi
  • Sub control vizual se secţionează cât mai aproape de suprafaţa osoasă următoarele formaţiuni: nervii optici, arterele carotide interne, infundibulul hipofizar şi nervii oculomotori
  • Creierul este ţinut în palma stângă şi se trage spre înapoi şi jos. În urma acestei manevre corturile cerebeloase se întind şi vor fi secţionate cât mai aproape de marginea stâncii temporalului (secţionarea se execută bilateral)
  • Creierul se lasă şi mai mult în jos şi se secţionează următoarele formaţiuni: nervii trochelar, trigemen, abducens, facial, acustico-vestibular, glosofaringian, vag, accesor. Aceste formaţiuni se află sub tensiune şi se întind ca nişte coarde albicioase
  • În acest moment creierul este fixat doar de nervul hipoglos, arterele vertebrale şi măduva spinării. Aceste formaţiuni se secţionează cu cuţitul introdus cât mai profund prin gaura occipitală spre canalul rahidian.
  • Cu ajutorul degetelor arătător şi mijlociu ale mâinii drepte se luxează cerebelul din fosa cerebelară şi întregul creier se prinde în palma mâinii stângi. Creierul este aşezat cu baza în jos pe o tavă de lemn. Se evită dilacerarea substanţei cerebrale                                           ——–

Secţionarea sinusului sagital superior (A) şi secţionarea circulară a durei mater (B)

———

Scoaterea creierului

  1. Necropsia bazei craniului

Secţionarea sinusurilor venoase

Tehnica:

  • sinusul cavernos este abordat prin secţionarea la nivelul părţilor laterale ale şeii turceşti, folosindu-se un bisturiu. Cu acestă deschidere se evidenţiază şi ganglionul trigeminal (Gasser). Cu ajutorul vârfului de bisturiu se deschid în continuare sinusurile petroase superior şi inferior, sinusul sigmid şi sinusul transvers.
  • Cu ajutorul unui tifon, prin smulgere, se decolează dura mater de pe suprafaţa bazei craniului (teritoriul anterior, posterior precum şi suprafeţele laterale), rămănând fixată numai pe linia mediană, la nivelul cristei galli, şeii turceşti şi a găurii occipitale.

Se descriu:

 
   

 

În condiţii obişnuite se constată:

 
   

 

Necropsia hipofizei

Tehnică:

  • cu ajutorul unei pense cu dinţi se prinde diafragmul şeii turceşti care se secţionează circular cât mai aproape de inserţia sa de suprafaţa osoasă.
  • Procesele clinoide posterioare se rup cu ajutorul unei dălţi orientate antero-postrior
  • Hipofiza se enuclează cu ajutorul unui vârf de bisturiu. Se evită manevrele brutale, care determină alterarea hipofizei.

Hipofiza poate fi scoasă şi odată cu creierul: mai întâi se secţionează ţesutul conjunctiv perihipofizar, apoi cu ajutorul unei sonde butonate se mobilizează glanda

Se descriu:

 
   

 

În condiţii obişnuite se constată:

 
   

 

Necropsia cavităţilor timpanice

Tehnică:

  • lama unei dălţi este aşezată imediat lateral de eminenţa arcuată sub un unghi de 45o. Tegmenul timpanic se rupe în urma unei lovituri cu ciocanul de fier

Se descriu:

 
   

 

În condiţii obiţnuite se constată:

 
   

 

Necropsia sinusurilor paranazale şi a orbitei

Se face numai în cazuri excepţionale, când se suspectează leziuni cu aceste localizări.

Tehnica:

  • sinusurile frontale se deschid dinspre cavitatea craniană (au dimensiuni variabile, la copii de obicei lipsesc)
  • sinusul sfenoidal se deschide prin dăltuirea şeii turceşti.
  • Sinusul etmoidal se deschide prin îndepărtarea lamei cribriforme

Cavităţile orbitale se deschid prin îndepărtatrea peretelui osos superior. Globii oculari pot fi îndepărtaţi şi pe cale anterioară

Se descriu:

În condiţii obişnuite se constată:

 
   

 

  1. Necropsia creierului

Examianrea leptomeningelui şi a vaselor de la baza creierului

Tehnică:

  • creierul se aşează cu baza în jos. Se examinează leptomeningele. Prin destindere se lărgeşte uşor fisura interemisferică. Cu ajutorul unei pense sau a degetelor se decolează leptomeningele. Această decolare va fi parţială şi circumscrisă, pentru a permite o prelucrare şi evaluare histopatologică ulterioară a leptomeningelui împreună cu creierul. Se examinează granulaţiunile Pacchioni, apoi girusurile şi şanţurile intergirale.
  • Creierul se întoarce cu baza în sus. Se examinează leptomeningele de la bază, apoi arterele (traiectul, ramificaţiile, pertele vascular, conţinutul, diametrul) urmărind ramificaţiile emisferice şi lobare (anevrisme). După ridicarea lobilor temporali se urmăreşte şanţul sylvian. Se examinează polul lobilor temporali, tonsilele cerebeloase, precum forma şi situsul trunchiului cerebral (eventuale semne de angajare)

Se descriu:

 
   

 

În condiţii obişnuite se constată:

 
   

 

Secţionarea creierului

Se preferă secţionarea creierului după o prealabilă fixare în formol 10%, timp de 4-10 zile.

Creierul este aşezat pe o tavă de lemn cu baza în sus, polul frontal fiind aşezat la dreapta, trunchiul cerebral la stânga.

a.) Metoda Fischer-Pitres

Tehnică

  • se efectuează secţiuni frontale paralele şi succesive la următoarele nivele
  • imediat înapoia bulbilor olfactivi (1)
  • înaintea chiasmei optice (2)
  • prin corpii mamilari (3)
  • înaintea puntelui (4)
  • se secţionează pedunculii cerebrali şi se îndepărtează cerebelul cu trunchiul cerebral
  • prin mijlocul lobilor occipitali (5)

De fiecare dată secţiunile executate vor fi complecte. Feliile de creier obţinute sunt aşezate pe o tavă de lemn, după care urmează examinarea lor atentă (aceste macrosecţiuni vor fi fixate după caz, în funcţie de alteraţie.)

În continuare se secţionează cerebelul şi trunchiul cerebral:

  • Vermisul se secţionează sagital pe linia mediană (apare ventricolul IV şi arbor vitae)
  • Se secţionează apeductul sylvian
  • Emisfera stângă, apoi cea dreaptă a cerebelului este prinsă în palmna stângă şi este secţionată în plan orizontal. Se observă nucleul dinţat. Se execută câteva secţiuni spre linia median
  • Cerebelul este aşezat pe o tavă de lemn, având trunchiul cerebral în sus. Se decolează artera bazilară şi arterele vertebrale. Se efectuează secţiuni transversale la nivelul pedunculilor cerebrali, punte şi bulb

Pentru prelucrarea neurohistopatologică detaliată se preferă fixarea în întregime a creierului, înaintea secţionării. După 1-3 zile se schimbă fixatorul. Secţionarea este posibilă după 4-10 zile. Pentru a uşura penetrarea fixatorului se recomandă deschiderea ventriculilor cerebrali laterali printr-o breşă efectuată prin corpul calos. Pentru urmărirea unor malformaţii congenitale (hidrocefalie) se recomandă introducerea fixatorului (50-100 ml) în ambele artere carotide interne şi fixarea ulterioară a creierului.

——

Secţionarea creierului după  metoda Fischer-Pitres

b.) Metoda Virchow

Secţionarea creierului se poate efectua şi după metoda recomandată de Virchow. Această tehnică are avantajul, că păstrează relaţiile anatomice dintre părţi.

Poziţia: creierul este aşezat pe o tavă de lemn cu baza în jos şi cu trunchiul cerebral orientat spre autopsier.

Tehnica:

  • Fisura interemisferică se lărgeşte cu ajutorul degetelor. Cuţitul mare se manevrează ca un arcuş, se secţionează corpul calos pe marginea sa superioară, deschizându-se astfel ventriculul lateral. Se evită secţionarea profundă, care ar putea leza ganglionii bazali
  • Lărgind spre anterior linia de secţionare se deschide cornul frontal al ventriculului lateral
  • Lărgind spre posterior linia de secţionare, se deschide cornul occipital
  • La fel se procedează şi cu emisfera dreaptă (prin schimbarea poziţiei creierului, sau a mâinii)
  • Cu mâna stângă se ridică corpul calos. Cuţitul orientat cu tăişul în sus se trece prin gaura interventriculară Monroe, şi se secţionează fornixul şi corpul calos. Columnele fornicale şi partea anterioră a corpului calos se răsfrânge spre anterior, partea posterioară spre posterior. În urma cestor manevre apar corpii cuadrigemeni şi epifiza
  • Se introduce cuţitul mare în linia de secţionare iniţială, orientată spre exterior şi inferior sub un unghi de 45o. Emisfera cerebrală se secţionează până la insulă (prin ganglionii bazali) păstrând legăturile corticale în zona marginală. Manevra se execută de ambele părţi. Creierul, datorită inerţiei se deschide ca o carte.
  • Se efectuează secţionări laterale paralele cu prima linie, păstrând de asemenea legăturile corticale periferice.
  • Cornurile Ammon se descoperă prin secţionarea substanţei albe în direcţia cornului inferior al ventricolului lateral. Manevra se execută bilateral.
  • La nivelul ganglionilor bazali se execută secţiuni longitudinale, paralele la 0,5 cm una de alta. Mâna stângă se plasează sub creier şi prin ridicarea ei se vizualizează suprafeţele de secţiune
  • Secţionarea cerebelului şi a trunchiului cerebral se execută ca şi în tehnica Fischer-Pitres
  • Dacă există leziuni traumatice speciale (împuşcare, corpuri străine) secţionarea creierului urmăreşte linia traumatică

Se descriu:

 
   

 

În condiţii obişnuite se constată:

Edemul cerebral se traduce prin consistenţa mai moale a creierului, suprafaţa de secţiune accentuat luciosă, desenul vascular şters. Consistenţa creierului la nou-născut este moale (de consistenţa terciului).

  1. Necropsia coloanei vertebrale şi a măduvei spinării

Se face numai în cazurile când există modificări patologice la acest nivel. Abordarea necroptică a coloanei vertebrale se poate face pe cale ventrală (anterioară) sau dorsală (posterioară).

a.) Necropsia coloanei vertebrale pe cale anterioară

Această cale de abordare are avantajul că nu necesită secţionarea tegumentului în regiunea dorsală şi permite un acces mai uşor pentru ganglionii intervertebrali şi nervii spinali. Dezavantajul constă în faptul că există posibilitatea lezării a măduvei spinale.

Poziţia: după autopsia trunchiului, coloana lombo-sacrată va fi săltată anterior cu ajutorul unui suport de lemn.

Tehnica:

  • pentru crearea unui spaţiu de acces se secţionează transversal discul intervertebral L3-L4
  • cu ajutorul dălţii se secţionează arcurile vertebrei L3, după care se secţionează transversal următorul disc intervertebral, după care se eliberează şi se îndepărtează corpul vertebral
  • Această manoperă se continuă succesiv în direcţie craniană, fiecare corp vertebral fiind îndepărtat separat.
  • Coada de cal se secţionează transversal şi se ridică în sus, secţionând succesiv rădăcinile nervilor spinali Ganglionii intervertebrali pot fi preparaţi anatomic. Se pot elibera sau secţiona nervii inercostali. Se evită manevrarea manuală sau cu pensa a măduvei spinării
  • O altă tehnică abordează anterior pe linia mediană corpurile vertebrale cu ajutorul unui ferestreu circular. În spaţiile create după ferestruire se intruduce lama daltei şi hemicorpurile vertebrale sunt rupte prin forţare laterală

b.) Necropsia coloanei vertebrale pe cale posterioară

În cazul acestei tehnici se recomandă necropsia coloanei vertebrale înaintea necropsiei trunchiului, imediat după deschiderea craniului.

Poziţia: cadavrul este în decubit ventral.

Tehnica:

  • se secţionează pielea pe linia mediană de la regiunea nucală până în dreptul sacrului, urmărind linia apofizelor spinoase ale vertebrelor
  • Se decolează părţile moi (ţesut conjunctiv-adipos subcutanat, muşchi) lateral dreapta şi stânga pe o întindere de 6-8 cm.
  • Cu ajutorul rahiotomului se secţionează arcurile vertebrale. Mobilitatea apofizelor spinoase marchează degajarea vertebrelor
  • Arcurile secţionate sunt îndepărtate cu ajutorul pensei vertebrale. Această manevră se începe la nivelul regiunii lombare şi se continuă în direcţia cranială
  • Se scoate măduva spinării, secţionând succesiv nervii spinali

Necropsia măduvei spinării

  • măduva spinării se aşează pe o tavă de lemn cu suprafaţa dorsală spre necropsier.
  • Cu ajutorul unei foarfeci dura se secţionează în linia mediană
  • Măduva se secţionează transversal la diferite nivele succesive, păstrând legăturile cu dura mater

Se descriu:

 
   

 

În condiţii obişniuite se constată:

III. Deschiderea cavităţii toracice şi abdominale

Tehnica deschiderii

  • incizii cutanate: incizia în formă de T

                               incizia submento-pubiană

  • deschiderea cavităţii abdominale: butoniera epigastrică

      secţionarea peretelui abdominal

      secţionarea muşchilor drepţi abdominali

  • deschiderea cavităţii toracice: decolarea lambourilor musculo-cutanate

      executarea plastronului sterno-costal

  • manopere speciale

Examinarea peretelui toracic şi abdominal

Examinarea situsului (poziţiei) organelor toracice şi abdominale

Tehnica deschiderii

Cadavrul este în decubit dorsal. Sub regiunea scapulară se aşează un suport de lemn, care imprimă toracelui o curbură cu convexitatea în sus. Capul şi gâtul atârnă în spate. Mâinile cadavrului se aşează sub regiunea gluteală, asigurându-se astfel o poziţie stabilă a cadavrului. Medicul se plasează în dreapta cadavrului.

Incizii cutanate

a.) Incizia cutanată în forma de T

Constă dintr-o secţiune transversală şi una mediană.

Incizia transversală leagă vârful umerilor de-a lungul unei linii arcuate, cu concavitatea în sus, care trece deasupra manubriului sternal.

Incizia mediană porneşte de la mijlocul liniei transversale, adică de la nivelul manubriului sternal, având un traiect descendent în linia mediană anterioară a cutiei toracice, respectiv abdominale după cum urmează: deasupra corpului sternal, a procesului xifoid, a regiunii epigastrice şi hipogastrice, ocolind umbilicul spre sânga, până la simfiza pubiană.

b.) Incizia submento-pubiană

Porneşte la 4-6 cm sub procesul mentonier şi are un traiect descendent în linia mediană anterioară a gâtului, toracelui şi abdomenului, ocoleşte umbilicul spre stânga şi se termină deasupra simfizei pubiene.

Pentru secţionarea pielii se foloseşte cuţitul mic de autopsie, care se ţine puternic în palmă şi se  secţionează cu întreaga lamă, nu cu vârful cuţitului. Cu degetele mâinii opuse pielea se ţine întinsă pe tot parcursul secţionării. La nivelul umerilor, gâtului şi a sternului cuţitul se apasă puternic în aşa fel încât incizia să cuprindă atât pielea cât şi ţesutul adipos subcutanat şi muşchii până la os. La nivelul abdomenului cuţitul se mânuieşte cu multă atenţie, secţionând doar pielea şi ţesutul adipos subcutanat până la aponevroză.

———–

Liniile de incizie ale tegumentului

Deschiderea cavităţii abdominale

  • Se începe cu o butoniera epigastrică, care se face sub procesul xifoid. Cu vârful cuţitului mic de autopsie se face o breşă în peretele abdominal pe o porţiune de 2-3 cm, în direcţia inciziei cutanate
  • Secţionarea peretelui abdominal se începe prin introducerea degetelui arătător şi mijlociu al mâinii stângi, ţinut în supinaţie, în butoniera epigastrică, cu vârful spre simfiza pubiană. Peretele abdominal anterior (fascia, muşchiul şi peritoneul) se secţionează cu cuţitul mic de autopsie, între degetele îndepărtate, care ridică din înăuntru planul abdominal
  • Se evită lezarea stomacului, a intestinelor şi a vezicii urinare. Dacă intestinele sunt puternic destinse, peretele abdominal se poate secţiona şi cu foarfeca mare butonată
  • Secţionarea muşchilor drepţi abdominali:
  • Se face în partea stângă şi apoi partea dreaptă, din înăuntru spre afară la nivelul inserţiei pe osul pubis. La indivizii obezi se incizează şi ţesutul adipos subcutanat, păstrând însă integritatea pielii. Prin această manevră se obţine o relaxare bună a peretelui abdominal, şi un acces mai larg spre organele interne.

Deschiderea cavităţii toracice

Decolarea lambourilor musculocutanate de pe torace

  • La nivelul intersecţiei dintre incizia cutanată transversală şi cea mediană, deasupra manubriului sternal se                            prinde cu mâna stângă marginea secţionată a pielii şi se trage puternic spre latral şi în jos
  • În acelaşi timp, cu cuţitul mic de autopsie orientat cu tăişul spre planul osos, se execută secţiuni lungi, prin care se decolează toate ţesuturile moi de pe stern şi coaste, inclusiv muşchii pectorali. Ţesuturile se ţin în permanenţă sub tensiune, ţinând lamboul cutanat puternic în mâna stângă, cu degetele 2-4 aşezate pe suprafaţa externă a pielii, iar policele pe faţa internă de secţiune. Ţesuturile moi se decolează lateral până la linia axilară mediană, respectiv vârful coastelor flotante.
  • De-a lungul rebordului costal se secţionează şi peritoneul, iar în dreapta sub control vizual ligamentul rotund al ficatului.
  • Decolarea lamboului cutanat cervical se face începând de la nivelul inciziei transversale de pe torace, în sus şi lateral, până la marginea inferioară a mandibulei. Musculatura cervicală nu se decolează.

Executarea plastronului sternocostal

  • .Se foloseşte cuţitul mic de autopsie, care se ţine puternic în palmă
  • Se începe cu secţionarea cartilajelor costale. Începând de la primul spaţiu intercostal se secţionează în stânga şi apoi în dreapta cartilajele costale, la circa 1 cm medial de linia articulaţiilor condro-costale, precum şi muşchii intercostali până la nivelul diafragmei
  • Mai întâi se străpunge cu vârful cuţitului ţinut vertical musculatura din primul spaţiu intercostal, după care printr-o mişcare de apăsare în jos a mânerului, se taie cartilajul coastei a doua
  • Prin ridicarea mânerului, cuţitul se readuce în poziţie verticală, secţionând totodată muşchiul intercostal din spaţiul următor. În cursul acesor manevre repetate de ridicare şi apăsare a mânerului, lama cuţitului este orientat cât se poate de paralel cu suprafaţa internă a peretelui toracic, pentru a evita lezarea plămânilor. Manopera necesită effort, motiv pentru care se pot utiliza ambele mâini, cea stângă ajutând-o pe cea dreaptă în cursul apăsării mânerului în jos
  • Pentru decolarea diafragmului şi a mediastinului anterior de pe stern, se ridică cu mâna stângă rebordul costal stâng şi se străpunge muşchiul în dreptul cartilajeor costale secţionate, dinspre cavitatea abdominală înspre torace (din înăuntru spre afară), după care cu cuţitul orientat oblic pe coaste se secţionează inserţia anterioară a diafragmului
  • La fel se procedează şi în partea dreaptă, străpungând însă diafragmul dinspre torace spre abdomen (din afară spre înăuntru). Cu mâna stângă se ridică plastronul sternocostal şi cu tăişul cuţitului îndreptat oblic pe suprafaţa posterioară a sternului se decolează sub control vizual ţesutul conjunctiv lax retrosternal
  • Plastronul sternal se ridică cu atenţie şi se trage uşor spre dreapta, evitând ruperea manubriului, după care se secţionează cartilajul primei coaste şi articulaţia sterno-claviculară. Cuţitul mic de autopsie se introduce sub stern, cu tăişul orientat în sus şi înainte. Se execută o secţiune în direcţia umărului omolateral, şi se taie cartilajul primei coaste în partea stângă respectiv dreaptă
  • Pentru dezarticularea sternului, se pătrunde dinspre faţa anterioară a sternului, cu vârful cuţitului mic de autopsie în articulaţia sternoclaviculară stângă, şi se execută o secţiune arcuată, cu convexitatea spre linia mediană, separând astfel clavicula de stern. La fel se procedează şi în partea dreaptă.
  • Articulaţia sternoclaviculară se poate secţiona şi dinspre faţa posterioară a sternului, când se execută câte o secţiune, în partea stângă respectiv dreaptă, de la mijlocul cartilajului primei coaste spre linia mediană a furculiţei sternale.
  • ———

Liniile de secţionare a cartilajelor costale şi a diafragmului

Manopere speciale

Incizia cutanată toraco-abdominală poate fi modificată în funcţie de particularităţile cazului necropsiat:

  • În cazul leziunilor localizate la nivelul gâtului secţiunea porneşte de la bărbie sau de la apofiza mastoidă stângă, trecând de-a lungul muşchiului sternocleidomastoidian stâng la manubriul sternal
  • La nou-născuţi, pentru studiul leziunilor localizate în cavitatea bucală, odată cu incizia mediană, se secţionează şi buza inferioară şi mandibula cu ajutorul foarfecii pentru cartilaj
  • Alteori incizia cutanată poate fi limitată asupra unei părţi a abdomenului (ca o laparotomie mediană superioară), a abdomenului întreg sau asupra abdomenului şi a părţii inferioare a toraceluli.
  • Plăgile de toate tipurile, cicatricele, fistulele, etc., localizate în pielea toracelui sau abdomenului, se ocolesc spre stânga şi eventual se secţionează de jur împrejur, păstrând legătura cu ţesuturile mai profunde
  • Deschiderea toracelui întâmpină greutăţi mai ales la cadavrele de vârstă înaintată din cauza osificării cartilajelor costale. În astfel de situaţii coastele şi clavicula se vor tăia cu ferăstrăul pentru os, dealungul liniei axilare anterioare
  • La nou-născuţi şi sugari, pentru a avea un acces mai larg la organelor toracice, coastele şi clavicula se vor secţiona cu costotomul de-a lungul liniei axilare anterioare
  • Colecţiile patologice ce apar cu ocazia deschiderii cavităţii abdominale sau toracice se scot cu ajutorul polonicului şi se măsoară cantitatea într-un vas gradat
  • Pneumoperitoneul se poate decela dacă pielea din regiunea epigastrică se decolează în aşa fel încât să formeze un mic buzunar. În aceasta se toarnă apă şi butoniera peretelui abdominal se execută sub apă, urmărind apariţia bulelor de gaze
  • Pneumortoracele se poate demonstra în aşa fel încât din lambourile musculo-cutanate se formează câte un buzunar care se umple cu apă. Muşchii intercostali se străpung sub apă

Examinarea peretelui toracic şi abdominal

După efectuarea inciziilor cutanate, deschiderea abdomenului şi toracelui se examinează:

 
   

 

În condiţii obişnuite :

 
   

 

Situsul organelor toracice şi abdominale

Înaintea scoaterii organelor se examinează raporturile lor anatomice. Se urmăreşte

 
   

 

Organele micului bazin

Se examinează după ridicarea anselor intestinului subţire şi eventual a colonului sigmoid. Se controlează:

 
   

 

Nivelul diafragmului, raportat la spaţiile intercostale, se stabileşte (după îndepărtarea suportului de lemn de sub cadavru), cu mâna dreapta introdusă în supinaţie sub rebordul costal stâng şi drept în linia medioclaviculară.

Necropsia organelor toracelui

Necropsia inimii

  • deschiderea sacului pericardic
  • deschiderea arterei pulmonare
  • scoaterea inimii
  • secţionarea inimii
  • secţiunea transversală principală
  • secţionarea conului, orificiului şi trunchiului pulmonar
  • secţionarea orificiului aortic şi a aortei ascendente
  • secţionarea arterelor coronare
  • secţionarea atriului drept şi a orificiului atrioventricular drept
  • secţionarea atriului stâng şi a orificiului atrioventricular stâng
  • secţiunile transversale secundare
  • necropsia inimii prin secţiuni longitudinale de reper
  • manopere speciale
  • exameîinarea şi descrierea inimii.

Necropsia plămânilor

  • scoaterea plămânilor
  • secţionarea plămânului stâng şi drept
  • manopere speciale
  • examinarea şi descrierea plămânilor

Necropsia organelor gâtului şi mediastinului

  • scoaterea organelor gâtului şi mediastinului
  • secţionarea organelor gâtului şi mediastinului
  • secţionarea aortei şi ale ramurilor principale
  • secţionarea fagingelui şi esofagului
  • secţionarea laringelui şi traheei
  • secţionarea istmului faringian
  • secţionarea limbii
  • secţionarea glandelor salivare
  • secţionarea limfonodulilor
  • secţionarea tiroidei şi a paratiroidelor
  • manopere speciale
  • examinarea şi descrierea organelor gâtului şi ale mediastinului

Scoaterea şi necropsia organelor gâtului şi ale toracelui în comlexitatea lor (în bloc).

Necropsia inimii

Deschiderea sacului pericardic

Pericardul se deschide pe faţa sa anterioară. Aproximativ la mijlocul marginii stângi, pe faţa anterioară, se ridică cu o pensă chirurgicală foiţa parietală a pericardului, şi cu o foarfecă dreaptă se face o butonieră. Pornind din aceasta se execută trei secţiuni în formă de Y întors (vezi figura de mai jos):

  • Prima se face în sus în direcţia vaselor mari. Este paralelă cu marginea stângă şi ţine până la nivelul inserţiei pericardului pe artera pulmonară
  • A doua se face în jos, dealungul marginii stângi a sacului pericardic, pânâ la vârful inimii
  • A treia se execută tot în jos dar spre marginea dreaptă a inimii

Deschiderea arterei pulmonare

Fixând cu o pensă chirurgicală peretele arterei pulmonare pe faţa anterioară, folosind o foarfecă dreaptă, se va inciza peretele de-a lungul axului. Această incizie se prelungeşte în sus, până la nivelul bifurcaţiei. Nu se secţionează conul trunchiului pulmonar şi nici valvele semilunare. Scopul acestei manopere este identificarea unor trombi în artera pulmonară.

——-

Liniile de incizie ale sacului pericardic şi ridicarea inimii

Scoaterea inimii

În mod obişnuit inima se scoate separat din cavitatea toracică, dar când natura cazului necesită păstrarea conexiunilor anatomice (malformaţii cardiace şi/sau vasculare, tromboză, embolie), inima se va scoate împreună cu celelalte organe toracice, în complexitatea lor.

Pentru scoaterea izolată a inimii:

  • se prinde vârful cu policele şi indexul mâinii stângi şi se ridică în sus (vezi figura de mai sus)
  • se vizualizează vena cavă inferioară, care se secţionează transversal cu ajutorul cuţitului mic de autopsie, imediat în vecinătatea pericardului parietal
  • se aşează cuţitul mare de autopsie la baza inimii, în partea stângă, cu vârful cuţitului înspre claviculă, şi tăişul orientat înspre autopsier
  • se trage inima în sus şi spre stânga şi se execută mişcări de ferestruire, secţionând venele pulmonare, aorta, artera pulmonară şi vena cavă superioară

Secţionarea inimii

Inima se aşează cu faţa dorsală pe măsuţa de autopsie în aşa fel încât baza inimii să fie spre mâna stângă, iar vârful spre mâna dreaptă a autopsierului.

Se fac următoarele manopere succesive:

Secţiunea transversală principală (1)

  • Se execută cu ajutorul cuţitului mare de autopsie
  • Linia de secţionare va fi la circa 2 cm sub şanţul atrio- ventricular.
  • Cu o singură mişcare se scţionează peretele anterior şi lateral al inimii, respectiv septul interventricular
  • Peretele posterior nu va fi complet secţionat, asigurând astfel legătura între părţi

Secţionarea conului, orificiului şi trunchiului pulmonar (2)

  • Se face cu foarfeca mare butonată
  • Se introduce cu vârful butonat în orificiul arterei pulmonare dinspre ventricolul drept de-a lungul septului interventricular
  • După secţionarea conului şi orificiului pulmonar, se continuă cu secţionarea trunchiului pulmonar pe faţa sa anterioară

Secţionarea orificiului aortic şi a aortei ascendente (3)

  • Se execută tot cu foarfeca mare butonată
  • De această dată se pătrunde din ventriculul stâng în orificiul aortic, care se secţionează între trunchiul pulmonar şi urechiuşa stângă
  • În continuare se secţionează aorta ascendentă pe faţa anterioară.

Secţionarea arterelor coronare

Se face în această etapă deoarece continuitatea lor este încă, în mare parte, păstrată

  • Mai întâi se deschide artera coronară stângă
  • Orificiul său este situat în buzunăraşul valvei aortice, imediat în vecinătatea liniei de secţionare
  • Folosind o pensă chirurgicală şi o foarfecă dreaptă mijlocie sau mică, se deschide lumenul vasului până la nivelul secţiunii transversale, după care se continuă secţionarea în direcţia vârfului inimii
  • Ramurile mai mici se pot examina prin secţiuni transversale, executate cu bisturiul
  • Se pătrunde cu o sondă butonată în orificiul arterei coronare drepte, se caută vârful sondei în ţesutul adipos pericardic, imediat în vecinătatea aortei se incizează vasul şi se secţionează pe tot traiectul său

Secţionarea atriului drept (5)

  • Se execută cu foarfeca mare butonată
  • Linia de secţiune uneşte cele două orificii ale venelor cave (superior şi inferior)
  • În cursul acestei manopere cordul se întarce cu vârful distal şi baza spre autopsier

Secţionarea orificiului atrioventricular drept

  • se execută cu foarfeca mare butonată
  • care se introduce în orificiu dinspre atriu spre ventricul, după care se execută secţionarea
  • linia de secţiune este paralelă cu marginea dreaptă a inimii, la circa 1 cm medial de aceasta

Secţionarea atriului stâng (6)

  • se face prin introducerea foarfecii în orificiile venelor pulmonare şi unirea lor printr-o secţiune

Secţionarea orificiului atrioventricular stâng

  • Se face cu ajutorul foarfecii butonate
  • Foarfeca se introduce dinspre atriu în ventricul
  • Linia de secţiune trece pe marginea stângă a inimii, până la nivelul secţiunii transversale principale
  • Ca urmare în partea superioară al peretelui anterior al ventricolului stâng se formează un lambou miocardic pătrat, care rămâne în legătură cu vălul anterior al valvei bicuspidale

Secţiunile transversale secundare (7-10)

  • Se execută cu cuţitul mare de autopsie
  • Inima se aşează în poziţia iniţială (cu baza la stânga şi vârful spre dreapta autopsierului
  • Se execută 3-4 secţiuni paralele cu secţiunea principală la circa 1-2 cm distanţă una de alta

———

Necropsia inimii prin secţiuni longitudinale

Metoda preconizată de Virchow, constă din deschiderea in situ a inimii, folosind incizii de reper:

  • Mâna stângă se introduce în supinaţie sub inimă şi se prinde inima în aşa fel încât degetele II-IV să fie pe faţa sa posterioară, iar policele pe faţa anterioară
  • Inima se ridică şi se roteşte spre dreapta, vizualizând cele două vene pulmonare stângi.
  • Posterior de urechiuşa stângă, cu ajutorul cuţitului mic de autopsie, se execută o incizie între aceste două vene (prima incizie de reper)
  • Lăsând inima în aceeaşi poziţie, se execută o incizie longitudinală pe marginea stângă, până la vârf, pentru deschiderea ventricolului sâng. (a doua incizie de reper)
  • Degetele II-IV se introduc în incizia de pe ventricolul stâng, fixând inima, care se roteşte uşor spre stânga, şi se vizualizează cele două vene cave
  • Se incizează longitudinal peretele atriului drept între vena cavă superioară şi inferioară (a treia incizie de reper)
  • Menţinând inima în aceeaşi poziţie, se incizează ventricolul drept, la circa 1 cm medial de marginea dreaptă (a patra incizie de reper)

Manopere speciale

Pentru decelarea pneumopericardului se umple cu apă cavitatea toracică, iar pericardul se deschide sub nivelul apei, urmărindu-se evacuarea bulelor de gaze.

În caz de colecţii patologice în cavitatea pericardică, acestea se adună încă la executarea butonierei şi se măsoară în cilindru gradat.

Aderenţele laxe şi izolate situate între foiţele pericardului se desfac cu mâna. În caz de concreţiuni extinse care nu se pot decola, inima se scoate împreună cu pericardul.

În cazurile când se bănuieşte o embolie aeriană sau gazoasă necropsia începe în mod obligatoriu cu deschiderea cutiei toracice ( NU a cutiei craniene)

  • incizia cutanată începe la nivelul manubriului sternal
  • NU se secţionează cartilajul primei coaste
  • NU se dezarticulează clavicula
  • Se va ridica numai plastronul sterno-costal, evitând astfel posibilitatea deschiderii venelor mari ale gâtului şi pătrunderea aerului în cavităţile inimii
  • După deschiderea sacului pericardic se toarnă apă în cavitate. În caz de embolie masivă inima pluteşte în apă
  • Sub apă se va secţiona ventricolul drept şi apoi pentru confruntare şi cel stâng, urmărind evacuarea bulelor de gaze. Gazele din cavităţile cordului se pot aduna pentru analize chimice.

Examinarea şi descrierea inimii

După deschiderea sacului pericardic se vor examina:

  • Pericardul: grosime, luciu
  • Conţinutul cavităţii pericardice: cantitatea calitatea, densitatea, culoarea
  • Suprafaţa seroasă a pericardului: aspectul, luciul, transparenţa, depozite şi formţiuni patologice
  • Poziţia şi configuraţia cordului in situ: forma, dimensiunile cavităţilor ventriculare şi atriale, a urechiuşelor şi a vaselor mari
  • Dimensiunile cordului: se stabilesc pe inima neautopsiată. Lăţimea la bază, lungimea de la bază la vârf, grosimea (înălţimea) antero-posterioară, circumferinţa la bază
  • Configuraţia inimii: starea de dilatare a cavităţilor, cavităţile care participă la formarea vârfului
  • Epicardul: cantitatea, repartizarea, calitatea ţesutului adipos subepicardic şi gradul de penetrare a acestuia între fibrele miocardice
  • Grosimea miocardului: se măsoară grosimea peretelui ventricular drept şi stâng pe o secţiune perpendiculară pe perete. Nu se iau în considerare grosimea ţesutului adipos subepicardic şi nici cea a muşchilor papilari
  • Miocardul: consistenţa, gradul de contracţie (dur, moale, flasc), friabilitatea, desenul tisular, vascularizaţia, culoarea
  • Muşchii papilari: dimensiune, număr, formă
  • Atriile: dimensiunea lor, gradul de umplere, calitatea sângelui (lichid, închegat)
  • Ventriculele: dimensiunea lor, starea de contracţie, conţinut
  • Orficiile atrioventriculare: circumferinţa
  • Septul interatrial şi interventricular: integritatea
  • Endocardul parietal: luciul, transparenţa, grosimea şi eventualele depozite
  • Valvele tuturor orificiilor: număr, formă, grosime, marginile, mobilitatea, consistenţa, culoarea
  • Corzile tendinoase: dispoziţia, grosimea, integritatea
  • Arterele coronare: dispoziţia orificiilor, calibrul, traiectul, grosimea peretelui, elasticitatea, aspectul intimei
  • Trunchiul pulmonar: traiect, calibru, intima
  • Aorta: traiect, calibru, intima

În condiţii obişnuite

Necropsia plămânilor

Scoaterea plămânilor

  • Pentru scoaterea plămânului stâng se pătrunde, cu mâna stângă, în cavitatea toracică şi se prinde vârful plămânului în palmă
  • Se fixează hilul pulmonar între degetele III-IV, în aşa fel încât să fie prinse bronhiile şi vasele din hil, iar vârful plămânului să intre în palmă
  • Plămânul se trage în jos şi spre linia mediană, după care sub control vizual, folosind cuţitul mic de autopsie, se secţionează pedunculul pulmonar, cât mai aproape de plămân
  • Plămânul drept se va scoate în mod identic

Secţionarea plămânilor

Plămânul stâng

  • Plămănul stâng se aşează pe măsuţa de necropsie cu faţa mediastinală în jos, cu baza spre autopsier şi vârful distal
  • Cu mâna stângă se fixează plămânul în aşa fel încât degetul IV să fie întrodus în bronhia principală
  • Folosind cuţitul mare de autopsie se execută o secţiune pe convexitatea cea mai mare a plămânului, în direcţia hilului, respectiv al degetului din hil (în cursul secţionării acesta se scoate din bronhie)
  • Dacă secţiunea s-a efectuat în mod corect, hilul pulmonar şi bronhia se secţionează împreună cu parenchimul pulmonar
  • Se introduce foarfeca buronată în bronhia principală, şi se secţionează complet lobul superior în direcţia vârfului pulmonar
  • Plămânul se întoarce cu lobul superior secţionat spre autopsier, formaşiunile din hil devenind mai accesibile
  • Folosind foarfeca draptă mijlocie şi pensa chirurgicală, se deschid mai întâi ramurile arterei pulmonare, apoi ramurile bronhiilor lobare şi segmentare în direcţie centrifugă

Observaţie: bronhiile se pot secţionapână în mijlocul parenchimului pulmonar, după care lumenul lor devine foarte îngust, nepermiţând pătrunderea foarfecii în ele. În caz de bronşiectazie ele pot fi secţionate până aproape de pleură.

Plămânul drept

  • Pentru o mai bună manipulare, acest plămân se aşeza invers pe măsuţă, cu vârful spre autopsier şi baza distal
  • În continuare tehnica este identică cu cea descrisă mai sus

Manopere speciale

  • În caz de pneumotorace, pentru stabilirea locului de perforaţie, plămânii nu se vor mobiliza. Cavitatea pleurală se umple cu apă şi prin trahee se suflă aer în plămâni, urmărind locul unde apar bulele de aer.

——–

Secţionarea plămânului stâng şi drept

Examinarea şi descrierea plămânilor

După scoaterea plămânilor se vor urmări.

În condiţii obişnuite:

Organele gâtului şi mediastinului

Scoaterea organelor gâtului şi ale mediastinului

  • Se foloseţte cuţitul cu două tăişuri
  • Se străpunge planşeul cavităţii bucale, posterior de procesul mentonier, în aşa fel încât vârful cuţitului să ajungă în gură
  • Prin mişcări de ferestruire se secţionează musculatura planşeului bucal de-a lungul marginilor interne ale corpului mandibulei, spre stânga apoi spre dreapta
  • Cu degetul arătător al mâinii stângi se scoate vârful limbii din cavitatea bucală şi se trage în jos (se poate înveli într-un tifon sau se poate folosi pensa pentru limbă)
  • Se introduce cuţitul în cavitatea bucală, în aşa fel ca vârful să atingă palatul dur
  • În linia mediană se palpează cu vârful cuţitului limita dintre palatul dur şi moale şi se străpunge vălul imediat în vecinătatea osului palatin
  • Cu tâişul cuţitului îndreptat oblic spre os, şi prin mişcări de ferestruire se decolează vălul palatin, prin două secţiuni executate spre stânga respectiv dreapta, sub formă de V răsturnat
  • Lateral, secţiunea se continuă până la faţa internă a ramurei mandibulare
  • Prin secţiunea vălului palatin se introduce cuţitul în profunzime, până la nivelul coloanei vertebrale
  • Se secţionează transversal peretele posterior al faringelui, artera carotidă, vena jugulară internă şi nervii din această regiune
  • Limba se trage în jos, ţesutul conjunctiv al spaţiului retrofaringean este decolat cu ajutorul cuţitului mic de autopsie
  • La nivelul claviculei se secţionează artera şi vena subclavia şi nervii plexului brachial
  • Organele mediastinului se decolează de pe coloana vertebrală fără ajutorul cuţitului. Dacă este necesar, decolarea se poate înlesni cu secţiuni în formă de V răsturnat, efectuate cu cuţitul mic de autopsie pe faţa anterioară a coloanei vertebrale
  • Esofagul aorta ţi ţesutul conjunctiv înconjurător se vor secţiona deasupra diafragmului, folosind tot cuţitul mic de autopsie.

——–

Secţionarea planşeului bucal şi scoaterea organelor gâtului

Secţionarea organelor gâtului şi ale mediastinului

Organele gâtului se aşează pe măsuţă cu suprafaţa posterioară în jos şi cu limba spre autopsier. Succesiunea secţionării este următoarea:

Secţionarea aortei şi ramurilor ei  principale

  • Se efectuează cu foarfeca mare butonată
  • Vârful butonat se introduce în aorta ascendentă şi se secţionează crosa şi aorta toracică, de-a lungul feţei anterioare
  • Pornind de la orificiile de emergenţă se secţionează trunchiul brahiocefalis, carotidele externe şi arterele subclaviculare

Secţionarea fagingelui şi a esofagului

Organele gâtului se aşează cu faţa dorsală în sus şi limba spre autopsier

  • Se foloseşte tot foarfeca mare butonată
  • Se introduce în faringe, respectiv esofag, secţionând peretele posterior în linia mediană

Secţionarea laringelui şi traheei

  • Se foloseşte foarfeca butonată
  • Din aceeaşi poziţie în linia mediană se secţionează peretele posterior al laringelui
  • Esofagul se trage în stânga şi se secţionează peretele postero-lateral al traheeei, până la nivelul bifurcaţiei

Secţionarea istmului faringian

  • Se începe prin secţionarea palatului moale în stânga uvulei
  • Amigdalele se fixează între două degete şi se secţionează de-a lungul axului mare, folosind cuţitul mare de autopsie

Secţionarea limbii

  • constă din 3-4 secţiuni transversale, perpendiculare pe suprafaţa limbii, executate cu cuţitul mare de autopsie

Secţionarea glandelor salivare

  • Se face cu cuţitul mare de autopsie, în axul lor longitudinal
  • Glandele submandibulare şi sublinguale se scot împreună cu limba şi se vor secţiona aici
  • Glanda parotidă se scoate separat

Secţionarea nodulilor limfatici cervicali superficiali şi profunzi

  • se face cu cuţitul mare de autopsie fixându-le între două degete

Secţionarea glandei tiroide şi a paratiroidelor

  • organele gîtului se ţin în palmă, în aşa fel încât fasciile de la nivelul laringelui să fie destinse, vizualizând astfel lobii tiroidieni
  • Cu cuţitul mare de autopsie se execută o secţiune în axul lung al lobului stâng, apoi a celui drept
  • Glandele paratiroide se pot găsi pe faţa dorsală a glandei tiroide, prin mai multe secţiuni superficiale executate în axul lung al glandei

—–

Secţionarea organelor gâtului

Manopere speciale

  • În toate cazurile când se indică examenul amănunţit al organelor cervicale, incizia cutanată mediană poate fi prelungită până la procesul mentonier, pentru a înlesni scoaterea organelor gâtului
  • În cazul intoxicaţiilor cu substanţe caustice, suspiciunea corpilor străini intraesofagieni, hemoragiilor din venele esofagiene se păstrază continuitatea esofagului cu stomacul şi ele se vor autopsia împreună
  • Pentru examinarea leziunilor de pe peretele dorsal al laringelui foarfeca butonată se introduce din jos în sus în bronhia principală şi se secţionează traheea respectiv laringele în linia mediană anterioară

Examinarea şi descrierea organelor gâtului şi mediastinului

După necropsia organelor gâtului şi ale mediastinului se vor descrie:

 
   

 

În condiţii obişnuite:

 
   

 

Scoaterea şi necropsia organelor gâtului şi ale toracelui în complexitatea lor (în bloc)

Se recurge la această metodă când natura leziunilor cere păstrarea conexiunilor anatomice dintre organe (vezi necropsia nou-născutului).

Necropsia organelor abdomianle

Scoaterea şi examinarea splinei

  • scoaterea şi secţionarea splinei
  • examinarea şi descrierea splinei

Scoaterea şi examinarea intestinelor

  • scoaterea intestinelor
  • secţionarea intestinelor
  • examinarea şi descrierea intestinelor

Scoaterea şi examinarea rinichilor

Scoaterea şi examinarea restului organelor abdominale

            Secţionarea şi examinarea vaselor mari

            Secţionarea şi examinarea stomacului şi a duodenului

Secţionarea şi examinarea ficatului şi a căilor biliare

Secţionarea şi examinarea pancreasului

Examinarea organelor abdominale in situ (tehnici speciale)

Scoaterea şi examinarea organelor din micul bazin

            – la bărbat

            – la femeie

Necropsia splinei

Scoaterea splinei

Tehnica:

  • se secţionează diafragmul cu foarfeca mare în partea stângă până la coloana vertebrală, şi în partea dreaptă până la nivelul ligamentului falciform al ficatului, pentru facilitarea accesului în zonele subdiafragmatice
  • Se prinde splina în mâna stângă şi se dislocă în sus şi spre dreapta. Aderenţele organului în lojă se desprind cu mâna sau în caz de rezistenţă se secţionează cu cuţitul mic
  • Structurile care formează hilul splinei, artera şi vena splenică, se secţionează cu cuţitul mic sub control vizual
  • Dacă splina aderă de diafragm, porţiunea respectivă de muşchi se va secţiona şi se va scoate împreună cu organul. În cazul unor aderenţe puternice cu stomacul sau colonul transvers, splina se va extrage şi se va examina împreună cu aceste organe

Secţionarea splinei

  • Se aşează pe măsuţa de lemn cu faţa convexă în sus şi se secţionează printr-o singură incizie cu cuţitul mare de necropsie, de-a lungul axului lung
  • Se examinează suprafaţa de secţiune, care se rade uşor cu tăişul cuţitului, observând cantitatea şi calitatea pulpei de pe cuţit
  • Splinele supranumerare, atunci când există, se scot, se măsoară, se secţionează şi se examinează, după ce în prealabil s-a notat cu exactitate localizarea lor

Examinarea şi descrierea splinei

După secţionare se vor descrie:

 
   

 

În condiţii obişnuite:

Necropsia intestinelor

Scoaterea intestinelor

  • Se ridică colonul transvers şi se caută prima ansă jejunală, porţiunea iniţială liberă a intestinului subţire
  • În mezenterul acesteia se realizează o butonieră care permite executarea a două ligaturi, între care se secţionează intestinul. Ligaturile pot fi înlocuite cu două pense hemostatice
  • Se trage în jos, cu mâna stângă, bontul intestinal distal şi cu cuţitul mare ţinut în mâna dreaptă ca un arcuş de vioară se secţioneză mezenterul cât mai aproape de intestin, până la cec
  • Secţiunea se execută sub greutatea cuţitului, manevrat asemenea unui arcuş de vioară, fără să fie apăsat Cuţitul se ţine perpendicular pe vasele mezenterice, evitând deschiderea intestinului
  • Intestinul eliberat se pune într-o tavă sau între picioarele cadavrului
  • Se luxează cecul din loja sa prin tracţiune spre stânga şi cu cuţitul mic se secţionează peritoneul la dreapta cecului şi a colonului ascendent
  • Colonul transvers se trage în jos şi se secţionează ligamentul gastrocolic şi mezocolonul tarnsvers
  • Colonul descendent se trage spre dreapta şi se secţionează peritoneul în stânga intestinului, apoi se secţionează mezosigmoidul. În felul acesta se eliberează intestinul gros până la nivelul rectului, unde se secţionează între două ligaturi

——

Scoaterea intestinului subţire prin secţionarea mezenterului

Secţionarea intestinelor

  • Se face cu foarfeca butonată (enterotomul)
  • Se introduce vîrful bont în lumenul jejunului secţionat (proximal). Pentru a se menaja plăcile Peyer, secţiunea se execută de-a lungul liniei de inserţie a mezenterului
  • Intestinul se trage cu mâna stângă pe tăişul foarfecii desfăcute, ţinute în mâna dreaptă. Manopera se realizează uşor, dacă mezenterul a fost secţionat corect
  • Conţinutul intestinal obţinut în timpul acestei manevre se recoltează într-o tavă
  • Se examinează dimensiunile şi consistenţa apendicelui, după care se secţionează pe întreaga sa lungime Dacă lumenul nu este permeabil, se execută secţiuni transversale multiple
  • Se continuă cu secţionarea colonului

Examenul mucoasei intestinale

  • Se face prin întinderea organului secţionat între degetele II şi III ale mâinii stângi, începând de la capătul proximal. Trăgând progresiv intestinul cu mâna dreaptă sub controlul degetului mare al mâinii stângi, aplicat pe index, se îndepărtează conţinutul şi se examinează mucoasa, spălându-se uşor cuun jet de apă
  • În cazul unor leziuni ale mucoasei se controlează corespondenţa lor pe suprafaţa peritoneală

Manopere speciale

  • În caz de intoxicaţie, conţinutul intestinal se va recolta în recipiente pentru examenul toxicologic
  • În caz de aderenţe intestinale, ele se vor desprinde cu mâna când sunt recente sau se vor secţiona când sunt extinse şi fibroase. În caz de aderenţe extinse şi ferme între ansele intestinale sau între intestin şi alte organe se va extrtage intestinul în bloc, izolat sau cu alte organe, în fucţie de împrejurări
  • Când deschiderea în sens longitudinal al intestinului nu este posibilă, se vor executa cu cuţitul mare secţiuni transversale asupra blocului intestinal, ceea ce permite examenul conţinutului şi al structurii organului
  • Când există anastomoze şi fistule, ansele respective nu se vor separa de organele de care aderă ci se vor scoate împreună cu acestea
  • În gastroenteroanastomoze eliberarea intestinului se face distal de porţiunea interesată
  • Prezenţa unor leziuni importante, care interesează concomitent intestinul şi mezenterul, se recomandă scoaterea în bloc, fără desprinderea mezenterului sau a altor organe abdominale aderente. Ulterior intestinul se va deschide secţionându-l puţin lateral de linia de inserţie a mezenterului

Examinarea şi descrierea intestinului

Examinarea trebuie să stabilească anumite modificări patologice apărute în legătură cu dimensiunile, raporturile sau integritatea diferitelor segmente, existenţa unor ptoze

Se examinează cu atenţie integritatea şi starea peretelui intestinal la nivelul eventualelor suturi chirurgicale

Se apreciază starea de plenitudine şi distensie, precum şi aspectul mucoasei

Se caută existenţa unor ulceraţii sau depozite la nivelul mucoasei, modificări la nivelul plăcilor Peyer şi a foliculilor limfoizi.

În condiţii obişnuite

Necropsia glandei suprarenale stângi

Scoaterea glandei

  • Se palpează rinichiul stâng şi la polul său superior se identifică atât prin palpare, cât şi vizual. loja glandei suprarenale   
  • Cu cuţitul mic de autopsie se disecă ţesutul adipos perirenal şi se scoate glanda

Secţionarea glandei

  • Glanda se aşează pe masa de lemn, se curăţă de învelişul celuloadipos
  • Se cântăreşte, se măsoară dimensiunile
  • Se secţioneză perpendicular pe axul longitudinal în feli de 0,5-1 cm grosime

Examinarea şi descrierea glandei

Se descriu:

 
   

 

În condiţii obişnuite:

 
   

 

Necropsia rinichilor

Scoaterea rinichilor

  • După controlul vizual şi manual al lojei renale, rinichiul se trage uşor spre linia medială (mai întâi cel stâng, apoi cel drept)
  • La 2-3 cm lateral, paralel cu marginea laterală, convexă se execută, cu cuţitul mic, o secţiune semicirculară, care interesează peritoneul şi ţesutul adipos perirenal
  • După această secţiune rinichiul este uşor dislocat spre lateral, prin care devin accesibile formaţiunile din hil
  • Artera şi vena renală se secţionează oblic de sus în jos, dinafară spre înăuntru, de la polul superior spre coloana vertebrală, menajând ureterul situat mai dorsal
  • Rinichiul, cu ţesutul adipos perirenal, se ţine în mâna stângă şi se trage în jos, evitând ruperea ureterului care se eliberează prin disecţie cu cuţitul mic până la intrarea în micul bazin

Secţionarea rinichilor

  • Rinichiul se ţine în palma mâinii stângi în aşa fel ca ureterul să se găsească între degetele III şi IV, asigurând o fixare bună a organului
  • În acestă poziţie, cu cuţitul mare, se execută o incizie pe marginea convexă a organului, care interesează capsula renală şi un strat de 2-3 mm din corticală
  • Se îndepărtează manual grăsimea perirenală, apoi la nivelul secţiunii se prinde cu pensa sau cu degetele capsula şi se decapsulează toată suprafaţă a rinichiului
  • Reluând rinichiul în poziţia descrisă anterior, prima secţiune se completează până în apropierea hilului. Astfel rinichiul se separă în două jumătăţi care la nivelul hilului rămân legate între ele printr-o bandă subţire de parenchim
  • Se controlează friabilitatea rinichiului rupând parenchimul la nivelul polului inferior
  • Elasticitatea se apreciază prin îndoirea unei jumătăţi de rinichi
  • Cu ajutorul unei foarfeci mici se deschide bazinetul şi ureterul până în micul bazin
  • (Pentru identificarea ulterioară a celor doi rinichi, ureterul stâng se secţionează mai lung)
  • Se secţionează artera şi vena renală
  • În caz de malformaţii sau inflamaţii ale aparatului urogenital, pentru o mai bună vizualizare a modificărilor, cei doi rinichi se scot în bloc, împreună cu aorta abdominală, vena cava inferioară şi vezica urinară

———————–

Scoaterea şi secţionarea rinichiului stâng

Examinarea şi descrierea rinichilor

După examinare se descriu:

 
   

 

În condiţii obişnuite:

Scoaterea restului organelor abdominale

Tehnica:

  • la nivelul promontoriului sacral se secţionează, cu cuţitul mic, aorta şi vena cava inferioară, respectiv arterele şi venele iliace comune, împreună cu ţesutul conjunctiv din jur
  • Se decolează aceste vase de pe coloana vertebrală, trăgându-le în sus
  • Decolarea se face până la nivelul diafragmului
  • Se secţionează inserţia diafragmului pe coaste, eliberând complet organele abdominale rămase, care se scot din cavitaea abdominală şi se aşează pe măsuţa de autopsie
  • Se examinează succesiv vasele mari, stomacul şi duodenul, pancreasul, căile biliare, colecistul, glanda suprarenală dreaptă, ficatul

Secţionarea şi examinarea vaselor mari

Complexul de organe abdominale se aşează pe măsuţa de autopsie cu faţa dorsală în sus şi capătul proximal spre autopsier.

  • se secţionează aorta cu foarfeca mare butonată de-a lungul liniei mediane dorsale, continuând cu arterele iliace comune
  • Prin îndepărtarea marginilor secţiunii se examinează aspectul intimei
  • În funcţie de interes se deschid şi ramurile emergente (trunchiul celiac, ramurile mezenterice, splenice, gastrice, artera mezenterică inferioară, arterele renale)
  • Se deschide vena cavă inferioară pe faţa dorsală, pe linia mediană, precum şi unele ramuri ale sale
  • Se examinează limfonodulii paraaortici.

Secţionarea şi examinarea stomacului şi a duodenului

Se aşează complexul de organe abdominale cu faţa anterioară în sus, cu partea diafragmatică spre examinator.

  • Se foloseşte foarfeca mare butonată
  • Plecând de la bontul esofagian distal sau de la cardie se deschide stomacul pe faţa anterioară la 1 cm de curbura mare. Secţiunea menajeasă arterele gastrice de pe curbura mare
  • Conţinutul stomacului se recoltează într-un vas gradat
  • După traversarea pilorului, se continuă secţionarea de-a lungul peretelui anterior al duodenului, deschizând cele patru porţiuni ale sale până la nivelul extremităţii distale secţionate şi ligaturate anterior
  • Mezenterul se menajează prin tracţiunea sa în sus

În cursul acestor manevre se apreciază aspectul mucoasei, a peretelui, existenţa unor fistule sau dehiscenţe, respectiv permeabilitatea unor anastomoze şi suture,  

  • Pe piesa gastroduodenală deschisă, se examinează aspectul mucoasei proeminenţa plicilor sau existenţa şi caracterul unor ulceraţii, ţinând seama că după deces mucoasa gastrică se ramoleşte relativ repede printr-un proces de autoliză
  • Se apreciază de asemenea cantitatea şi calitatea conţinutului gastric
  • Se notează aspectul seroasei şi a vaselor

Secţionarea şi examinarea pancreasului

Pancreasul se pune în evidenţă în complexul de organe, după ce stomacul se trage spre dreapta, şi capul glandei se reperează la nivelul porţiunii descendente a duodenului. Corpul încrucişează anterior vasele mari.

  • Se fixează pancreasul cu mâna stângă şi se secţionează în sens longitudinal
  • Se examinează suprafaţa de secţiune
  • Se eliberază de legăturile cu organele învecinate şi se cântăreşte
  • În cazuri speciale, cu ajutorul unei foarfece fine, se deschide canalul Wirsung, ca şi canalul accesor, plecînd de la papila Vater spre coada organului. În aceste cazuri se examinează şi raporturile canalelor pancreatice cu canalul coledoc

În condiţii obişnuite:

 
   

 

Secţionarea şi examinarea ficatului şi a căilor biliare

Complexul de organe se menţine în poziţia precedentă şi se controlează permeabilitatea căilor biliare prin comprimarea vezicii, urmărind scurgerea  bilei prin papila lui Vater

În acelaşi scop se poate comprima ligamentul hepatoduodenal corspunzător canalului hepatic şi coledoc

  • în cazul în care în urma acestei manopere nu se scurge bilă se introduce o sondă canelată în papila Vater şi se vor deschide căile biliare
  • Se dechid succesiv canalul coledoc, hepatic şi cistic, ultimul până la vezica biliară
  • Dacă căile biliare sunt permeabile şi deschiderea lor nu mai este necesară, cu cuţitul mic se secţionează ligamentul hepatoduodenal până la nivelul hiatusului Winslow. Se urmăreşte aspectul canalului coledoc, al venei porte şi al limfonoduluilor din hilul hepatic
  • În caz de modificări patologice, fiecare element se va diseca cu atenţie
  • În continuare se secţionează toate ţesuturile care leagă ficatul de restul organelor abdominale: ligamentul hepatogastric, vena cavă inferioară, diafragmul.

Ficatul astfel eliberat se aşează pe măsuţa de autopsie cu hilul în sus

  • Pe faţa inferioară a lobului drept se observă glanda suprarenală dreaptă învelită de obicei în ţesut adipos. Se secţionează pe ficat şi se examinează după criteriile menţionate la necropsia glandei suprarenale stângi
  • Vezica biliară se deschide prin străpungerea peretelui inferior dinspre col spre fundul ei, după care se secţionează acest prete
  • După spălare se examinează cavitatea, peretele şi mucoasa vezicii biliare
  • După aceste manopere ficatul este aşezat cu faţa inferioră în jos şi, cu cuţitul mare, se fac câteva secţiuni dinspre convexitate, interesând ambii lobi.

În condiţii obişnuite

Examenul organelor abdominale in situ (tehnici speciale)

După scoaterea splinei, intestinelor şi rinichilor se execută următoarele manopere pentru examinarea in situ a restului organelor abdominale:

  • se efectuează o butonieră la nivelul porţiunii descendente a duodenului, de la care se deschide acest segment intestinal până la extremitatea distală secţionată
  • De la aceeaşi butonieră se deschide şi segmentul proximal al duodenului, apoi stomacul pe faţa anterioară, de-a lungul curburii mari
  • Se controlează permeabilitatea căilor biliare prin comprimarea vezicii. Dacă nu curge bilă prin deschiderea canlului coledoc la nivelul papilei Vater, se deschide cu foarfeca canalul coledoc, hepatic şi cistic, urmărind evidenţierea obstacolului
  • În continuare sub control vizual se secţionează ligamentul hepatoduodenal şi se deschide fără a secţiona complet vena cavă inferioară
  • Se introduce policele mâinii stângi de jos în sus în vena cavă superioară, se prinde în această mână ficatul
  • Se examinează ficatul şi vezica biliară, implicit glanda suprarenală dreaptă după procedeul anterior
  • Pancreasul se fixează cu mâna stângă de peretele posterior al abdomenului şi se secţionează în sens longitudinal
  • Se secţionează vasele mari la nivelul promontoriului şi se deschide aorta cu foarfeca butonată mergând în sens proximal
  • După toate aceste manopere se scot organele din abdomen, prinzând extremitatea distală a aortei şi decolându-le progresiv pe planul prevertebral

Necropsia organelor micului bazin

Scoaterea organelor micului bazin

  • Se foloseşte cuţitul mic de autopsie
  • Cu degetele de la mâna dreaptă se decolează ţesutul conjunctiv prevezical de pe faţa internă a simfizei pubiene, mergând până la prostată, respectiv uretră, iar lateral până la cordonul spermatic, respectiv ligamentul rotund
  • De-a lungul liniei terminale stângi se prinde şi se trage în sus cordonul spermatic, prin acesta se ridică testiculul
  • Cu ajutorul cuţitului de autopsie se secţionează peritoneul şi ţesutul subperitoneal corespunzător orificiului intern al canalului inguinal. Prin tracţiunea cordonului spermatic testiculul ajunge în acest orificiu de unde se va elibera cu cuţitul. Trăgând în sus cordonul spermatic, cu mâna stângă, iar prin apăsarea scrotului cu mâna dreaptă, ajutăm scoaterea testiculilor
  • La fel se procedează ţi pe partea dreaptă
  • Mîna stîngă prinde capătul secţionat al rectului şi fundul vezicii urinare, în aşa fel încât rectul să fie prin între degetele 4-5 şi vezica între degetele 1-2
  • Trăgând în sus rectul şi vezica urinară de-a lungul liniei terminale, se secţionează peritoneul pe partea stângă, apoi pe partea dreaptă
  • Cu cuţitul mic se decolează rectul de pe sacru
  • Organele micului bazin se trag puternic în sus şi se secţionează imediat deasupra diafragmului urogenital
  • Piesa scoasă conţine: la bărbaţi rectul, vezica urinară cu prostata, cordonul spermatic şi testiculele

                             la femei: rectul, vezica urinară, vaginul, uterul, trompele şi ovarele

Manopere speciale

  • Dacă vezica urinară este plină, ea se va goli cu ajutorul unui cateter metalic, urina fiind adunată într-un vas gradat
  • Golirea vezicii se poate face şi printr-o butonieră făcută în fundul ei
  • Dacă există leziuni patologice în jurul cordonului spermatic, se va decola pielea până la orificiul extern al canalului inghinal.

Autopsia organelor micului bazin la bărbaţi

  • instrumente folosite: foarfeca butonată, cuţitul mare de autopsie
  • poziţia organelor este cu faţa dorsală în sus şi cu capătul secţionat al rectului spre autopsier
  • Se introduce foarfeca dinspre capătul proximal în rect şi se secţionează peretele dorsal. Mateiile fecale se vor scoate şi mucoasa se spală
  • Se aşează organele cu vezica urinară în sus şi cu fundul vezicii spre prosector
  • Deschiderea vezicii urinare se face dinspre fundul ei, unde se face o butonieră, prin care se introduce foarfeca şi de-a lungul liniei mediane anterioare se secţionează peretele anterior. În continuare se deschide şi uretra
  • Deschiderea ureterelor: Se caută orificiile vezicale ale ureterelor, care se găsesc la colţurile trigonului vezical. Se introduce o sondă canelată subţire şi de-a lungul ei se va deschide ureterul, secţionând totodată şi partea corespunzătoare a peretelui vezical
  • Prostata se secţionează pe faţa dorsală, pentru a nu se leza uretra. În planul orizontal, deci transversal pe axul uretrei se execută mai multe secţiuni paralele
  • Veziculele seminale se găsesc pe peretele posterior al vezicei urinare, la dreapta şi stânga prostatei. Veziculele seminale se vor secţiona longitudinal
  • Plexul venos periprostatic se examinează pe secţiuni transversale, eventual executând şi secţiuni complementare
  • Cordonul spermatic se examinează pe secţiuni transverzale multiple
  • Testiculele se vor secţiona de-a lungul axului mare pe faţa anterioară. La început se execută incizii superficiale pentru a deschide capsula seroasă, prin care devine vizibilă albuginea şi epididimul. În acelaşi plan se va secţiona şi testicolul împreună cu epididimul

Descrierea macroscopică

  • Se vor descrie amănunţit următoarele organe: rectul, vezica urinară, prostata, veziculele seminale, canalele deferente, capsula testiculară, testiculul, epididimul
  • Pentru organele respective se vor consemna: dimensiunile, lunguimea, grosimea, circumferinţa, starea mucoaselor, suprafaţa, culoarea, conţinutul, consistenţa etc..

În condiţii obişnuite:

 
   

 

Autopsia organelor genitale masculine externe

Procedeul se execută în caz de : strictură uretrală, leziuni ale penisului sau ale teritoriului anal şi perianal.

Se folosesc cuţitul mic de autopsie, cuţitul cu două tăişuri

  • se aşează un suport sub bazin şi se îndepărtează coapsele
  • se realizează decolarea organelor din micul bazin după procedeul de mai sus, însă nu se secţionează organele la nivelul diafragmului urogenital. Testiculele eliberate se vor trage în bazin
  • Incizia tegumentelor: Incizia abdominală mediană se va prelungi în jos. Pornind de la simfiză se ocolesc spre stânga penisul şi scrotul şi se secţionează jur împrejur orificiul anal
  • Penisul se prinde la rădăcina lui şi corpul cavernos este scos din pielea înconjurătoare. Penisul se secţionează transversal imediat proximal de şanţul balano-prepuţial
  • Se secţionează ligamentul suspensor al penisului, care astfel se poate decola de pe os
  • Se introduce cuţitul cu două tăişuri sub simfiza pubiană, şi se străpunge musculatura fundului micului bazin. Organele miculuibazin (rect,vezica urinară) se trag în sus, şi se secţionează diafragmul pelvian şi urogenital, ocolind penisul şi anusul
  • Organele micului bazin, cât şi cele astfel scoase se vor autopsia cu metoda mai sus menţionată. Pornind de la vezică se deschide uretra de-a lungul feţei dorsale a penisului, secţionând totodată şi corpul cavernos. Se pot executa şi secţiuni transversale

——-

Secţionarea organelor genitale la bărbat şi femeie

Autopsia organelor micului bazin la femei

  • se folosesc foarfeca butonată, foarfecă pentru vase, cuţitul mare de autopsie
  • Rectul şi vezica urinară se vor autopsia la fel ca şi la bărbaţi. Vezica urinară se desprinde de uter şi vagin şi se răsfrânge spre stânga
  • Organele micului bazin se vor aşeza cu uterul în sus şi cu capătul inferior secţionat al vaginului spre autopsier
  • Cu ajutorul foarfecii butonate se va secţiona peretele anterior al vaginului de-a lungul liniei mediane până la fundul de sac anterior
  • Se măsoară dimensiunile uterului şi se examinează cu atenţie porţiunea vaginală a uterului
  • Uterul se va secţiona pe faţa anterioară, de-a lungul liniei mediane. Având în vedere fermitatea miometrului, secţionarea se face cu cuţitul mare de autopsie, fără a se inciza şi peretele posterior. Incizia poate fi completată cu foarfeca
  • La nivelul fundului uterin, de la capătul inciziei longitudinale, se secţionează în formă de T spre cele două trompe uterine. Astfel se deschide cavitatea uterină, care se măsoară şi se examinează
  • Trompa uterină se examinează pe secţiuni transversale paralele sau se secţionează longitudinal cu ajutorul unei foarfeci fine
  • Ovarele se prind între degetele mâinii stângi şi se secţionează corespunzător planului principal

Descrierea macroscopică

Se vor descrie: rectul, vezica urinară, vaginul, colul uterin, canalul cervical, uterul, miometrul, endometrul, cavitatea uterină, trompele uterine, ovarele şi parametrul.

Se vor consemna toate caracterele organelor ca la bărbaţi.

În caz de graviditate se va stabili lungimea fătului stabilindu-se astfel şi vârsta sarcinei. Autopsia fătului se face separat. Se va descrie: placenta, cordonul ombilical, sacul amniotic, lichidul amniotic, decidua, reziduri după avort sau sarcină, endometrită puerperală, rupturi, perforaţii ale miometrului sau ale colului.

În codiţii obişnuite:

Autopsia completă a organelor genitale la femei

În caz de procese patologice legate de graviditate, avort, naşteri, precum şi de leziuni ale organelor genitale externe sau ale peritoneului, se indică autopsia completă a organelor genitale externe şi interne.

Se folosesc cuţitul mic de autopsie, cuţitul cu două tăişuri.

  • Se aşează un suport sub bazin şi se îndepărtează coapsele
  • Se realizează decolarea organelor din micul bazin, după procedeul mai sus descris, dar ele nu se vor secţiona la nivelul diafragmului urogenital
  • Incizia tegumentelor: În continuarea inciziei mediane abdominale, se secţionează tegumentul corespunzător simfizei pubiene. La nivelul comisurei anterioare a buzelor mari, incizia se bifurcă şi înconjoară buzele mari şi anusul
  • Cu cuţitul cu două tăişuri se străpung ţesuturile moi, imediat sub simfiza pubiană. Organele micului bazin, rectul şi vezica urinară sunt trase în sus, cu cuţitul se secţionează în jur musculatura din fundul micului bazin, de-a lungul inciziei cutanate
  • Organele micului bazin şi organele genitale astfel scoase, se vor autopsia după metoda de mai sus.
  1. Necropsia extremităţilor

Necropsia articulaţiilor

Examinarea vaselor sanguine ale membrelor

Examinarea oaselor şi măduvei osoase

Necropsia membrelor  se face numai în cazuri speciale în funcţie de natura şi extinderea proceselor patologice.

Necropsia articulaţiilor

Articulaţiile se deschid, de obicei, după metodele aplicate în chirurgia ortopedică, prin efectuarea secţiunilor transversale cu ajutorul cuţitului mic de autopsie.

Deschiderea articulaţiei umărului

  • Se face prin prelungirea inciziei transversale care s-a efectuat pentru deschiderea toracelui şi abdomenului (incizia în T)
  • Prin răsucirea membrului superior spre afară, se secţionează capsula articulară şi tendonul muşchiului biceps

Deschiderea articulaţiei cotului

  • Se face printr-o incizie care trece în jurul olecranului, cotul fiind îndoit

Deschiderea articulaţiei carpale

  • Se face pe suprafaţa palmară, printr-o incizie transversală uşor convexă în sus, efectuată printre cele două procese stiloide

Articulaţiile degetelor

  • Se deschid pe faţa dorsală, printr-o secţiune transversală

Deschiderea articulaţiei coxo-femorale

  • Se face printr-o incizie longitudinală profundă sub ligamentul inghinal.
  • După rotirea spre afară a membrului inferior se deschide capsula articulară şi se secţionează ligamentul rotund

Deschiderea articulaţiei genunchiului

  • Se face printr-o incizie în formă de U, care leagă cei doi epicondili femorali şi trece sub rotulă
  • În continuare se secţionează ligamentul rotund, ligamentele laterale şi cele cruciate ale articulaţiei

Deschiderea articulaţiei maleolare

  • Se face pe faţa anterioară a gleznei, printr-o incizie transversală, după care se răsuceşte piciorul în jos

Deschiderea articulaţiei policelui

  • Se face printr-o incizie transversală pe faţa dorsală

Se descriu:

 
   

 

Examinarea vaselor sanguine

Membrul superior

  • pornind de la secţiunea transversală până la articulaţia cotului, se secţionează tegumentul de-a lungul şanţului bicipital
  • Se disecă vasele şi se deschid longitudinal sau prin secţiuni transversale

Membrul inferior

  • se secţionează tegumentul şi ţesutul subcutanat pe faţa antero-medială a coapsei, pornind de la capătul inferior al inciziei mediane până la epicondilul medial al femurului
  • Se disecă arterele şi venele , începând cu vasele iliace
  • Artera şi vena poplitee se disecă dinspre spaţiul poplitean

Se descriu:

Examinarea oaselor şi a măduvei osoase

Scoaterea şi examinarea femurului

  • După o secţiune pe faţa anterioară a coapsei se dezarticulează genunchiul şi articulaţia coxo-femorală şi se îndepărtează osul
  • Măduva osoasă se examinează după ferestruirea longitudinală a femurului

Examinarea sternului

  • Se face după ce acesta a fost ferestruit în linia mediană

Examianrea măduvei din osul iliac

  • Se decolează ţesuturile moi, şi prin ferestruiri paralele se obţin fragmente osoase, care se pot utiliza şi pentru examenul microscopic al măduvei

VII. Necropsia nou-născutului

Examenul extern

Necropsia capului

Deschiderea toracelui şi abdomenului

Necropsia organelor toracelui şi a gâtului

Necropsia organelor abdominale

Examinarea oaselor

Examinarea placentei

După necropsia unui făt, respectiv nou-născut trebuie să răspundem la următoarele întrebări:

  • fătul a fost matur ?
  • fătul a fost viabil sau nu ?

–      a trăit în timpul naşterii ?

–      cît timp a trăit după naştere ?

–      care este cauza morţii ?

Pentru a putea răspunde la aceste întrebări, în cursul necropsiei se va da atenţie deosebită greutăţii şi taliei fătului, unor dimensiuni şi structuri anatomice particulare, precum şi existenţei unor malformaţii externe sau interne.

Examenul extern

Lungimea fătului

Fătul matur are la naştere lungimea de 49-51 cm. Cunoscând lungimea, se poate aprecia cu aproximaţie şi vârsta fătului. În primele 5 luni ale sarcinii lungimea fătului este egală cu numărul lunilor ridicate la pătrat, iar în lunile 6-10 este egală cu numărul lunilor înmulţit cu 5. Astfel:

1 cm

1 lună

30 cm

6 luni

4 cm

2 luni

35 cm

7 luni

9 cm

3 luni

40 cm

8 luni

16 cm

4 luni

45 cm

9 luni

25 cm

5 luni

50 cm

10 luni

Greutatea fătului

Fătul matur are la naştere greutatea de peste 2500 g (normal 3000-3500g).

  • între 1500- 2500 g fătul este prematur
  • între 1000- 1500 g fătul este imatur

Dimensiunile capului

Circumferinţa se determină cu centimetrul panglică, iar diametrele cu ajutorul unui compas de măsurat (craniometru, pelvimetru). La fătul matur găsim următoarele valori:

Circumferinţa

32 cm

Diametrul mento-occipital

12,5 cm

Diametrul fronto-occipital

11,0 cm

Diametrul bitemporal

8 cm

Diametrul biparietal

9 cm

Dimensiunile trunchiului

La nou-nşscutul matur dimensiunile trunchiului sunt:

Circumferinţa toracelui

32 cm

Distanţa interumerală

12,5 cm

Distanţa bicreastă (între crestele iliace)

8 cm

 

Tegumentul

  • la fătul matur este bogat în ţesut adipos, faţa şi membrele sunt rotunjite, la nivelul articulaţiilor şi pe coapse apar cute
  • la feţi prematuri întreaga suprafaţă a tegumentului este acoperită cu lanugo şi cu cantităţi mai însemnate de vernix cazeos
  • la fătul imatur ţesutul adipos subcutanat este slab reprezentat sau lipseşte, tegumentul este roşiatic albăstrui

Examenul extern pe regiuni

  • La ochi se caută persistenţa membranei pupilare, care dispare în luna a 8-a a sarcinii. Este o membrană vascularizată la nivelul pupilei
  • La examenul nasului şi urechilor se vor căuta insulele cartilaginoase, care sunt prezente la feţii maturi şi lipsesc la prematuri
  • La feţi maturi ombilicul se găseşte la jumătatea distanţei dintre procesul xifoid şi simfiza pubiană; la prematuri se găseşte mai jos
  • Cordonul ombilical:
  • Se măsoară lungimea (50 cm) şi  grosimea (1-2 cm)
  • se examinează capătul bontului: secţionat sau rupt
  • ligatura cordonului ombilical, reacţia inflamatoare de demarcare, respectiv procesul de cicatrizare după căderea bontului ombilicali (în condiţii obişnuite cordonul ombilical se desprinde la 6-10 zile după naştere)
  • La feţi prematuri testiculele nu au coborât în scrot, respectiv labiile mici proemină între labiile mari ale vulvei
  • Starea regiunii perineale, existenţa şi permeabilitatea orificiului anal
  • Eliminarea de meconiu pledează pentru starea de asfixie a fătului.
  • La nou-născutul matur unghiile de la mâini depăşesc vârful degetelor, iar la picioare au acelaş nivel

Necropsia capului

Se examinează atent:

  • modificările de formă ale capului, locul bosei serosanguine, dimensiunile şi starea fontanelelor
  • Starea oaselor: gradul de osificare, elasticitatea, dislocarea lor, eventualele fracturi, înfundări
  • Prezenţa hematoamelor subperiostale: cefalhematom extern

Deschiderea craniului şi autopsia creierului

Se face după metoda Beneke, adică de-a lungul suturilor, cu ajutorul unei foarfece, evitând lezarea coasei cerebrale şi a cortului cerebelos.

  • După deschiderea craniului se secţionează corpul calos şi se scot separat cele două emisfere cerebrale, secţionând fiecare peduncul
  • După examinarea atentă a coasei cerebrale şi a cortului cerebelos se secţionează aceste formaţiuni şi se scoate cerebelul, împreună cu puntea şi bulbul
  • Prin emisferele cerebrale se fac secţiuni transversale, iar cerebelul, puntea şi bulbul se secţionează în mod obişnuit
  • La nou-născutul matur căile motorii sunt mielinizate, astfel corespunzător capsulei interne şi a căilor piramidale din bulb se observă bine substanţa albă
  • În rest creierul are o culoare roz-albicioasă uniformă, substanţa albă şi cenuşie nu sunt net delimitate, datorită lipsei de mielinizare
  • După decolarea durei mater, cu vârful cuţitului mic se deschid cavităţile timpanice. La un nou-născut mort ele conţin un lichid gelatinos. Aerul pătrunde în cavităţile timpanice în timpul primelor mişcări respiratorii şi după primele înghiţituri (proba Wreden-Wendt)
  • ———

Diametrele capului: 1. mento-occipital, 2. fronto-occipital, 3. bitemporal, 4. biparietal

—–

Deschiderea craniului la sugar

Deschiderea toracelui şi abdomenului

  • Toracele şi abdomenul se deschid fie prin incizia tegumentului în formă de T, ca la adult fie
  • printr-o singură incizie mediană, care începe în regiunea submentonieră şi coboară în linia mediană a gâtului, toracelui şi abdomenului, până deasupra ombilicului, unde se desparte în două în formă de Y întors, şi fiecare se îndreaptă spre mijlocul flexurii inghinale
  • Astfel după secţionarea completă a peretelui abdominal se obţine un lambou triunghiular, având pe suprafaţa internă vasele ombilicale şi uraca. Aceste formaţiuni anatomice se examinează atent cu ajutorul stiletului şi prin secţiuni transversale
  • La examinarea situsului abdominal se controlează conţinutul în aer al stomacului şi intestinelor
  • După îndepărtarea plastronului costosternal se examinează imediat poziţia plămânilor

——–

Liniile de incizie ale tegumentului

Necropsia organelor toracelui şi gâtului

  • După deschiderea toracelui se examinează poziţia şi dimensiunile timusului, apoi se îndepărtează, se cântăreşte şi se secţionează
  • Inima se scoate împreună cu organele toracelui şi gâtului, deoarece astfel se pot identifica mai uşor eventualele malformaţii cardio-vasculare
  • Manopera începe cu scoaterea organelor gâtului după metoda descrisă la adult
  • Deasupra diafragmului, după ligaturare prealabilă, se secţionează esofagul
  • Inima se secţionează după metoda Virchow, astfel se examinează mai uşor septul interventricular şi interatrial (gaura ovală a lui Botall)
  • Se examinează atent canalul arterial Botall, care se găseşte în continuarea directă a trunchiului arterei pulmonare şi se deschide în aortă
  • La nou-născut gaura ovală şi canalul arterial sunt permeabile
  • Importanţă deosebită are examinarea plămânilor, care la un nou-născut decedat intrauterin sunt atelectatici, iar la un nou-născutul viu sunt aeraţi.
  • Pentru determinarea conţinutului în aer a plămânilorse face proba docimaziei hidrostatice. Metoda a fost introdusă în 1670 de K. Rayger (dokimazein, gr.=a examina). Plămânul atelectatic se scufundă în apă, cel respirat pluteşte. Această probă se execută cu întregul plămân şi cu mici fragmente recoltate din diferite zone ale parenchimului pulmonar.
  • Plămânul respirat are culoare roz-deschisă şi acoperă în parte sacul pericardic. Plămânul atelectatic este flasc, are consistenţa muşchiului relaxat, culoare violacee şi se găseşte colabat, paravertebral.
  • Se examinează atent conţinutul căilor respiratorii (laringe, trachee, bronhii). În caz de aspiraţie ele conţin mucozităţi, sânge, meconiu, vernix cazeos.

Recomandare:  Necropsia şi examinarea inimii malformate este descrisă amânunţit într-un studiu publicat în Jurnalul Român de Patologie. 

Egyed-Zs. I.:  Examinarea patologică a inimii malformate.  Roumanian J. Path.. 1999, vol. 3, nr. 3-4, p.261-267

Necropsia organelor abdominale

  • Uneori se controlează conţinutul de aer al stomacului (proba Breslau). În acest scop se ligaturează esofagul şi prima ansă jejunală, iar stomacul scos se pune într-un vas cu apă. Aerul ajunge în stomac după primele deglutiţii.
  • Se examinează conţinutul intestinelor. La un nou născut care a trăit câteva ore, aerul ajunge în intestinul subţire. La nou-născutul mort colonul este umplut în întregime de meconiu. După naştere meconiul se elimină treptat. În caz de asfixie meconiul şi urina se elimină chiar intrauterin.
  • Se examinează atent rinichii. Prezenţa infarctului uratic (striaţii galben cenuşii la nivelul piramidelor) pledează pentru viaţă extrauterină.

Examinarea oaselor

Se examinează:

  • nucleul de osificare din epifiza distală a femurului (nucleul Beclard). După deschiderea articulaţiei genunchiului, cartilajul epifizar se va secţiona în felii de 1 mm grosime. La fătul matur acest nucleu de osificare are diametrul de 5-6 mm, la prematuri lipseşte.
  • joncţiunea condro-oseală la coaste şi la epifiza proximală a tibiei. În condiţii normale acesta este liniară, albicioasă. În sifilisul congenital se observă un strat gălbui de 1-2 mm grosime, de aspect neregulat. În rahitism limita este neregulată, îngroşată şi prezintă calcifiere redusă.

Examinarea placentei

Se examinează :

  • Greutatea: placenta matură are 500 g
  • Dimensiunile, marginea, inserţia şi integritatea membranelor fetale
  • Integritatea, culoarea şi consistenţa cotiledoanelor
  • Modul şi locul de inserţie a cordonului ombilical
  • Eventualele modificări patologice, ca teritorii trombozate, infarcte etc.

VIII. Reconstituirea cadavrului

Cadavrul necropsiat se va reconstitui în aşa fel, încât după îmbrăcare să nu se observe urmele acestei intervenţii.

  • se elimină toate lichidele din cavitatea craniană, toracică şi abdominală, după care organele sunt reaşezate în cavitatea toraco-abdominală
  • Cavitatea craniană se umple cu rumeguş
  • După reaşezarea calotei craniene şi a plastronului sternocostal se suturază pielea capului şi trunchiului cu sfoară subţire de cânepă
  • Acul se introduce dinspre ţesutul subcutanat spre suprafaţă, la circ 1 cm de la marginea secţiunii şi la distanţe de 1-2 cm între împunsături. Dacă se procedează corect, marginile pielii se aşează cap la cap şi se obţine o închidere completă, care nu permite scurgerea sângelui din cadavru. Uneori este necesară şi suturarea orificiului anal.
  • Părţile din scheletul osos care au fost îndepărtate se înlocuiesc cu bucăţi de scândură sau modele de ipsos.
  • După reconstituire, întregul cadavru este spălat cu un jet de apă şi şters cu un prosop.
  • Pentru o mai bună conservare a cadavrului, după reaşezarea organelor în cavităţi peste ele se toarnă mici cantităţi de formol concentrat, respectiv se face îmbălsămarea cadavrului.

Examinări complementare

Examenul histopatologic

În cursul necropsiei se recoltează mici fragmente din fiecare organ şi în special din cele cu leziuni macroscopice, care se fixează în formol neutru 4%. Neutralizarea formolului este necesarră pentru evitarea precipitării pigmenţilor de formalină în piesele fizate. În acest csop se adaugă la soluţia concentrată de formol carbonat de calciu sau magneziu.

Pentru o fixare corespunzătoare volumul soluţiei trebuie să depăşească de 5-10 ori volumul pieselor.

Creierul se fixează frecvent în întregime, aşezându-l într-un vas care conţine 300-350 ml formol concentrat, după care se toarnă apă până când organul începe să plutească. Astfel secţionarea creierului, evidenţierea leziunilor macroscopice şi recoltarea pieselor pentru examenul histopatologic se fac după 7-10 zile.

Diagnosticul anatomopatologic definitiv se formulează numai după terminarea examenului histopatologic.

Examenul bacteriologic

Pentru examenul bacteriologic se pot recolta sânge, diferite lichide, exudate şi conţinutul organelor.

Recoltarea se face în condiţii sterile.

În cazul organelor se procedează în felul următor: suprafaţa organului se arde cu o spatulă încinsă la bec Teclu, apoi se execută o secţiune în acest teritoriu cu un bisturiu steril (flambat).

Prin această incizie se pătrunde în interiorul organului cu o ansă de secreţie flambată şi răcită şi se recoltază conţinutul care va fi însămânţată pe diferite medii de culturi. În scop orientativ se pot executa şi frotiuri.

Pentru examinările virusologice se recoltează fragmente din organele lezate.

Examenul toxicologic

În cazul suspiciunii unei intoxicaţii se recoltează în borcane separate: stomacul şi conţinutul gastric, intestinul subţire (0,5-1 m lungime), intestinul gros, fragmente de ficat (aproximativ 500 g), un rinichi, plîmân, creier, sânge, urină. Aceste piese sau lichide nu se fixează. Ele se trimit în borcane sau sticluţe sigilate la laboratorul de toxicologie.

Alte examinări complementare

În cursul necropsiei se pot executa unele reacţii speciale pentru evidenţierea amiloidului, a grăsimilor, fierului şi a azotemiei.

Reacţia pentru amiloid

Pe o secţiune din organul afectat se picură soluţie Lugol, la care amiloidul se colorează în brun. Se spală soluţia Lugol şi se picură acid sulfuric 10%, la care culoarea brună virează în albastru închis.

Reacţia pentru azotemie

Un mic fragment din mucoasa gastrică este aşezat într-o cutie Petri şi se picură pe suprafaţa lui 1-2 picături de soluţie NaOH 20%. Cutia se închide imediat cu o sticlă de ceas care are la suprafaţa inferioară o picătură de reactiv Nessler. Sub acţiunea soluţiei de NaOH se eliberază amoniac, care produce un precipitat gălbui în reactivul Nessler.

Putrefacţia dă rezultate fals pozitive, din care motiv reacţia poate fi aplicată numai în primele ore după moarte.                                                       

                                                                        Greutatea organelor la diferite vârste

 

 

Organul

Vârsta

Nou-născut

1

an

3

ani

5

ani

10

ani

15

ani

adult

 

 

 

 

 

M

F

M

F

M

F

Creier

380

910

1080

1250

1400

1260

1470

1235

1375

1250

Inimă

24

37

62

82

128

230

204

310

280

2 plămâni

54

150

260

290

500

715

670

Stg: 410

480

DR:460

570

Splina

11

20

43

52

69

115

120

150

180

Ficat

150

300

460

560

830

1220

1360

1650

1525

Rinichi

12

32

50

54

82

110

120

150

Testicul

0,4

 

 

 

 

12

 

18

 

Gl. Tiroidă

5

3

8

8

20

23

37

35

10-20

3

Timus

13

17

25

25

26

suprarenala

3

1

 

 

 

4

3

 

SPITALUL CLINIC JUDEŢEAN – TÂRGU MUREŞ

SERVICIUL CENTRAL DE ANATOMIE PATOLOGICĂ

Protocol de necropsie nr…………………

Clinica, secţia:

Numele şi prenumele                                    Vârsta

Sex:        Ocupaţia de bază:                           Ultimul domiciliu(R/U):

Data internării:                                                 Data şi ora decesului:

Data şi ora necropsiei:                                   Medicul:

Au participat la necropsie:

DIAGNOSTIC CLINIC

DIAGNOSTICUL ANATOMOPATOLOGIC ŞI CONCLUZII

EPICRIZA

CONFRUNTARE ANATOMO-CLINICĂ. DIAGNOSTICUL DE BAZĂ

concordant (nozologic, etiologic, localizare, complicaţii finale)neconcordant  (nozologic, etiologic, localizare, complicaţii finale)

Data încheierii protocolului ………………………………….

Văzut de                                                            Autopsiat de

 

Dimensiuni

EXAMENUL EXTERN

 

 

Greutate

Talia

 

 

Greutatea

 

 

Creier

 

 

Cord

 

 

   Ventricul stg

   Ventricul dr

 

 

Aorta ascendentă

 

 

Trunchi a. pulmonara

 

 

Plămân stâng

 

 

Plămân drept

 

 

Ficat

 

 

Rinichi stg

 

 

Rinichi dr

 

 

Splină

 

 

 

EXAMENUL INTERN

I. CAP, CUTIA CRANIANĂ

Pielea şi oasele capului:

Dura mater:

Leptomeninge:

Vasele bazei creierului:

Emisferele cerebrale:

Cerebel, punte, bulb:

Ventriculele cerebrale:

Baza craniului:

II. SITUS TORACIC

SITUS ABDOMINAL

III. APARATUL CARDIO-CIRCULATOR

Sacul pericardic:

Miocardul:

Endocard şi valve:

Cavităţile inimii:

Artere coronare:

Aorta:

pulmonară:

Sistemul arterial  şi venos

IV. APARATUL RESPIRATOR

Nas, laringe, trahee:

Plămânul stâng:

Plămânul drept:

V. APARATUL DIGESTIV:

Gura, faringe, esofag:

Stomac:

Intestin subţire şi gros:

Ficat, vezica şi căile biliare:

Pancreas:

VI. RINICHII ŞI CĂILE URINARE

VII. ORGANELE GENITALE

VIII. SISTEMUL ENDOCRIN

IX. SISTEMUL LIMFATIC

X APARATUL OSTEO-ARTICULAR

Examen histopatologic:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *