Ghid de management al diabetului zaharat

Ghiduri

Ministerul Sanatatii

Ordinul 1059 din 2 septembrie 2009 pentru aprobarea ghidurilor de practica medicala

    RESPONSABIL: Prof. Dr. Constantin-Ionescu Tîrgovişte, Preşedinte Comisia de Diabet a Ministerului Sănătăţii

 

    Comisia Consultativă de Diabet, Nutriţie Boli Metabolice a Ministerului Sănătăţii: Profesor dr. Constantin Ionescu-Tîrgovişte, preşedinte, Dr. Alina Nicolau, vicepreşedinte, Dr. Rucsandra Danciulescu Miulescu, secretar

    Comisia de Diabet, Nutriţie Boli Metabolice a Casei Naţionale de Asigurări de Sănătate: Profesor Dr. Constantin Ionescu-Tîrgovişte, preşedinte, Dr. Alina Nicolau, membru

    Membrii Grupului Tehnic de Elaborare a ghidului: Coordonator: Profesor Dr. Constantin Ionescu-Tîrgovişte, Membri: Dr. Cristian Guja, Dr. Ana Maria Tinu, Dr. Rucsandra Danciulescu Miulescu

    Mulţumiri experţilor care au revizuit ghidul: Profesor dr. Amorin Popa, Conferenţiar dr. Romulus Timar

 

  1. INTRODUCERE

 Diabetul zaharat defineşte o tulburare metabolică care poate avea etiopatogenie multiplă, caracterizată prin modificări ale metabolismului glucidic, lipidic şi proteic, rezultate din deficienţa în insulinosecreţie, insulinorezistenţă sau ambele şi care are ca element de definire până în prezent valoarea glicemiei (1).

 Întreaga lume se confruntă cu o pandemie de diabet zaharat tip 2, datorată occidentalizării modului de viaţă, îmbătrânirii populaţiei, urbanizării, care au drept consecinţe modificări ale alimentaţiei, adoptarea unui stil de viaţă sedentar şi dezvoltarea obezităţii. Prevalenţa diabetului zaharat diferă semnificativ în funcţie de populaţia studiată, vârstă, sex, statutul socio-economic şi stilul de viaţă. Predicţiile pentru anul 2025 sunt îngrijorătoare şi conform aprecierilor Asociaţiei Americane de Diabet, prevalenţa diabetului zaharat va atinge 9%. Un element important, care a dus în ultimii ani la creşterea incidenţei bolii, a fost reprezentat de urmărirea mai atentă a populaţiei şi de îmbunătăţirea metodelor de diagnostic. Cu toate acestea, există cel puţin 30% din cazuri cu diabet zaharat tip 2 nediagnosticat (2).

Impactul diabetului zaharat asupra populaţiei este enorm datorită complicaţiilor cronice (în principal cardiovasculare) pe care acesta le poate genera. Conform studiului EPIDIAB acestea sunt prezente în cazul diabetului zaharat de tip 2 într-un procent de 50% în momentul diagnosticării afecţiunii (3). Complicaţiile cronice odată apărute scad calitatea vieţii, capacitatea funcţională, autonomia pacienţilor, cresc numărul zilelor de spitalizare, a consulturilor medicale şi a cheltuielilor pentru medicaţie. În acelaşi timp pacientul diabetic devine treptat dezinteresat familial, profesional. Se înregistrează de asemenea dublarea ratei mortalităţii care în procent de 70 – 80% este determinată de complicaţiile cardiovasculare. Reducerea acestor grave consecinţe ale diabetului zaharat este posibilă prin: depistarea precoce activă a persoanelor cu diabet zaharat în grupurile populaţionale cu risc, tratarea pacienţilor odată diagnosticaţi conform protocoalelor terapeutice bazate pe evidenţe internaţionale, prevenirea instalării complicaţiilor cronice şi a agravării lor prin screening-ul sistematic al complicaţiilor şi tratamente specifice în cazul agravării complicaţiilor cronice, în colaborare cu specialiştii cardiologi, nefrologi, neurologi, oftalmologi. Îngrijirea pacienţilor diabetici impune de asemenea asistenţă psihologică, ameliorarea inserţiei familiale, sociale, profesionale. Îngrijirea pacienţilor diabetici trebuie să fie efectuată de o echipă multidisciplinară în care coordonarea acesteia revine specialistului diabetolog dar în care un rol important îl are pacientul diabetic care trebuie să participe activ la toate deciziile legate de îngrijirea sa şi a subgrupului populaţional pe care îl reprezintă. Costul diabetului, direct şi indirect este extrem de ridicat, atingând până la 10% din bugetele de sănătate ale multor ţări (4, 5). Costul diabetului creşte de 3 – 5 ori dacă apar complicaţiile cronice micro şi/sau macroangiopatice. Concluzia este că prevenirea complicaţiilor cronice ale diabetului zaharat ameliorează impactul clinico-terapeutic şi psiho-social şi reduce costul bolii. Ghidul clinic pentru conduita în diabetul zaharat precizează standardele, principiile şi aspectele fundamentale ale managementului pacienţilor cu diabet zaharat.

  1. SCOP

Prezentul Ghid clinic îşi propune să comunice clinicienilor, pacienţilor, cercetătorilor, asigurătorilor obiectivele terapeutice şi instrumentele de evaluare a calităţii asistenţei medicale. Preferinţele individuale, comorbidităţile pot impune modificarea obiectivelor terapeutice, dar acest ghid precizează valorile ţintă dezirabile pentru majoritatea pacienţilor cu diabet zaharat. Prezentul Ghid clinic este elaborat pentru satisfacerea următoarelor deziderate:

    – creşterea calităţii unui serviciu medical, a unei proceduri medicale

    – referirea la o problemă cu mare impact pentru starea de sănătate

    – reducerea variaţiilor în practica medicală (cele care nu sunt necesare)

    – reducerea unui risc sau eliminarea unei incertitudini terapeutice

    – aplicarea evidenţelor în practica medicală; diseminarea unor noutăţi ştiinţifice

    – integrarea unor servicii sau proceduri (chiar interdisciplinare)

    – ghidul constituie un instrument de consens între clinicieni

    – ghidul protejează practicianul din punctul de vedere al malpraxisului

    – ghidul asigură continuitatea între serviciile oferite de medici şi de asistente

    – ghidul permite structurarea documentaţiei medicale

    – ghidul permite oferirea unei baze de informaţie pentru analize şi comparaţii

    – armonizarea practicii medicale româneşti cu principiile medicale internaţional acceptate.

 

  1. METODOLOGIE DE ELABORARE

    3.1 Etapele procesului de elaborare

    Ca urmare a solicitării Ministerului Sănătăţii de a sprijini procesul de elaborare a ghidurilor clinice Coordonatorul Ghidului de Diabet Zaharat profesor dr. Constantin Ionescu-Tîrgovişte a desemnat membrii Grupului Tehnic de Elaborare a ghidului. Au fost prezentate, discutate şi agreate principiile, metodologia de elaborare şi formatul ghidului. După verificarea din punctul de vedere al structurii şi formatului, ghidul a fost trimis pentru revizie la experţi selectaţi. Coordonatorul şi Grupul Tehnic de Elaborare au luat în considerare şi încorporat după caz comentariile şi propunerile de modificare transmise de experţi.

 

    3.2 Principii

    Fiecare recomandare s-a încercat a fi bazată pe dovezi ştiinţifice, iar pentru fiecare afirmaţie a fost furnizată o explicaţie bazată pe nivelul dovezilor şi a fost precizată puterea ştiinţifică (acolo unde există date). Pentru fiecare afirmaţie a fost precizată alăturat tăria afirmaţiei (Standard, Recomandare sau Opţiune) conform definiţiilor din capitolul 11 – GRADE DE RECOMANDARE ŞI NIVELE ALE DOVEZILOR.

 

    3.3 Disclaimer

    Ghidul clinic Diabet este elaborat cu scopul de a asista personalul medical pentru a lua decizii în îngrijirea pacienţilor cu diabet zaharat. El prezintă recomandări de bună practică medicală clinică bazate pe dovezi publicate, pentru a fi luate în considerare de către medicii diabetologi şi alte specialităţi, precum şi de celelalte cadre medicale implicate în îngrijirea pacienţilor diabetici. Deşi ghidurile reprezintă o fundamentare a bunei practici medicale bazate pe cele mai recente dovezi disponibile, ele nu intenţionează să înlocuiască raţionamentul practicianului în fiecare caz individual. Decizia medicală este un proces integrativ care trebuie să ia în considerare circumstanţele individuale şi opţiunea pacientului, precum şi resursele şi limitările instituţiilor de practică medicală. Se aşteaptă ca fiecare practician care aplică recomandările în scopul diagnosticării, definirii unui plan terapeutic sau de urmărire, sau al efectuării unei proceduri clinice particulare să utilizeze propriul raţionament medical independent, în contextul circumstanţial clinic individual, pentru a decide orice îngrijire sau tratament al pacienţilor în funcţie de particularităţile acestora, opţiunile diagnostice şi curative disponibile. Instituţiile şi persoanele care au elaborat acest ghid au depus eforturi pentru ca informaţia conţinută în ghid să fie corectă, redată cu acurateţe şi susţinută de dovezi. Dată fiind posibilitatea erorii umane şi/sau progresele cunoştinţelor medicale, ele nu pot şi nu garantează că informaţia conţinută în ghid este în totalitate corectă şi completă.

 

    3.4 Data reviziei

    Acest ghid clinic va fi revizuit în momentul în care apar dovezi ştiinţifice noi care modifică recomandările făcute.

 

  1. CLASIFICAREA DIABETULUI ZAHARAT

 Clasificarea diabetului zaharat cuprinde patru categorii clinice:

 Diabetul zaharat tip 1 (rezultat prin distrugerea celulelor beta pancreatice care conduce de obicei la un deficit absolut de insulină)

 Diabetul zaharat tip 2 (caracterizat prin deficit progresiv al secreţiei de insulină pe fondul rezistenţei la insulină)

 Alte tipuri specifice de diabet, datorate altor cauze (de exemplu anomaliile genetice ale funcţiei celulelor beta pancreatice, anomalii genetice în acţiunea insulinei, afecţiunile pancreasului exocrine, afecţiuni endocrine, sau diabetul indus medicamentos sau cauzat de substanţe chimice).

 Diabetul gestaţional

    Clasificarea etiologică a diabetului zaharat (DZ)

 

 ______________________________________________________________________________

| Diabet Zaharat tip 1                                                         |

| – autoimun                                                                   |

| – idiopatic                                                                  |

|______________________________________________________________________________|

| Diabet Zaharat tip 2                                                         |

| – cu predominanţa insulinorezistenţei asociată cu deficit secretor relativ   |

|   de insulină                                                                |

| – cu predominanţa deficitului secretor asociat cu insulinorezistenţă         |

|______________________________________________________________________________|

| Alte tipuri specifice de diabet zaharat (rare)                               |

|______________________________________________________________________________|

| Diabet Gestaţional (cu debut sau diagnosticat în cursul sarcinii)            |

|______________________________________________________________________________|

 

    Stadiile clinice reflectă faptul că afecţiunea parcurge mai multe etape respectiv:

  1. Stadiul normoglicemic. Clasificarea propusă de Organizaţia Mondială a Sănătăţii (1999) include stadiul normoglicemic ca primă etapă în evoluţia diabetului zaharat la persoanele la care există evidenţe ale procesului patologic. Toleranţa normală la glucoză este definită de o valoare a glicemiei a jeun < 100 mg/dl şi la 2 ore după administrarea a 75 g glucoză < 140 mg/dl.
  2. Alterarea reglării glicemiei – alterarea toleranţei la glucoză şi alterarea glicemiei bazale – reprezintă un stadiu intermediar între toleranţa normală la glucoză şi diabetul zaharat. O valoare a glicemiei a jeun > 110 mg/dl dar < 126 mg/dl este considerată alterarea glicemiei bazale şi o valoare a glicemiei a jeun < 126 mg/dl şi la 2 ore după administrarea a 75 g glucoză între 140 mg/dl şi 199 mg/dl defineşte alterarea toleranţei la glucoză.
  3. Diabetul zaharat. Pacienţii diagnosticaţi cu diabet zaharat, din punct de vedere clinic sunt clasificaţi în: cei care au nevoie de insulinoterapie în vederea supravieţuirii, cei care necesită insulinoterapie în vederea obţinerii unui control metabolic şi cei ce nu necesită insulinoterapie (1).

 

    Stadii clinice evolutive

 

 ______________________________________________________________________________

| Stadii evolutive|Normoglicemie| Hiperglicemie                                |

|_________________|_____________|______________________________________________|

| Tipuri de diabet| Glicoreglare| Alterarea | Diabet zaharat                   |

|                 | normală     | toleranţei|__________________________________|

|                 |             | la gluc.  | Nu      | Necesită| Necesită     |

|                 |             | Glicemie  | necesită| insulină| insulină     |

|                 |             | bazală    | insulină| pentru  | pentru       |

|                 |             | modificată|         | control | supravieţuire|

|_________________|_____________|___________|_________|_________|______________|

| DZ tip 1        | <———–|———–|——————————–> |

|                 |             |           |                                  |

| DZ tip 2        | <———–|———–|—————–>                |

|                 |             |           |                                  |

| Alte tipuri     | <———–|———–|—————–>                |

| specifice       |             |           |                                  |

|                 |             |           |                                  |

| Diabet          | <———–|———–|—————–>                |

| gestaţional     |             |           |                                  |

|_________________|_____________|___________|__________________________________|

 

  1. SCREENING-UL DIABETULUI ZAHARAT

 

    5.1 Screening-ul diabetului zaharat tip 2.

    Rolul metodelor de screening în diagnosticul diabetului zaharat tip 2 la persoanele asimptomatice este controversat. Nu există studii prospective randomizate care să dovedească beneficiile programelor de screening. Pe de altă parte este evident faptul că diagnosticul precoce al acestei afecţiuni are potenţialul de a reduce frecvenţa complicaţiilor care în acest moment sunt prezente la aproximativ 50% dintre pacienţi în momentul diagnosticării.

    Recomandări standard:

    R 1. Se recomandă efectuarea glicemiei bazale (din plasmă venoasă): vârstă > 45 ani, sedentarism, rasă/etnicitate caracterizată printr-o frecvenţă crescută a acestei afecţiuni, rude de gradul 1 cu diabet zaharat, naşterea unui copil > 4 kg sau diagnostic de diabet gestaţional*, diagnostic anterior de scădere a toleranţei la glucoză dau glicemie bazală modificată*, persoane supraponderale sau obeze, sindromul ovarelor polichistice, hipertensiune (valori ale tensiunii arteriale > 140/90 mmHg), istoric de suferinţă vasculară, valori ale HDL-colesterol < 35 mg/dl şi/sau trigliceride >/= 250 mg/dl (B).

    R 2. La persoanele fără factori de risc se recomandă efectuarea glicemiei bazale (din plasmă venoasă) o dată la cinci ani după vârsta de 18 ani şi o dată la 3 ani după vârsta de 45 ani (C).

    R 3. Dacă persoana prezintă unul sau 2 factori de risc marcaţi cu * şi glicemia bazală < 126 mg se recomandă efectuarea testului toleranţei orale la glucoză (TTOG) cu 75 gr glucoză (C). TTGO se efectuează dimineaţa, în repaus, după minim 8 ore de repaus caloric (post nocturn) şi în condiţiile în care persoana a consumat cel puţin 250 g hidraţi de carbon/zi în cele 3 zile precedente. Procedura constă în recoltarea unei glicemii bazale şi apoi, ingestia în 3 – 5 min. a 75 g glucoză anhidră dizolvată în 300 ml apă. La 2 ore după aceasta se recoltează a doua glicemie. Investigaţiile pentru diabet zaharat tip 2 la copii (6)

    Recomandări standard:

    R 4. Se vor investiga copiii supraponderali (indicele de masă corporală > percentila 85 pentru vârstă şi sex, greutate ajustată după înălţime > percentila 85 sau greutate > 120% din greutatea ideală) care au doi din următorii factori de risc: istoric familial de diabet zaharat tip 2 la rudele de gradul unu sau doi, istoric matern de diabet zaharat sau diabet gestaţional, rasă/etnicitate caracterizată printr-o frecvenţă crescută a acestei afecţiuni, semne de insulinorezistenţă sau afecţiuni asociate cu insulinorezistenţa, istoric matern de diabet gestaţional (C).

    R 5. Testarea trebuie să înceapă la vârsta de 10 ani sau la pubertate, dacă pubertatea apare mai devreme şi se va repeta la fiecare 2 ani (C).

    R 6. Glicemia bazală este testul preferat (C).

 

    5.2 Screening-ul diabetului zaharat tip 1.

    În general diabetul zaharat tip 1 debutează cu simptome acute şi valori ridicate ale glicemiei, cele mai multe cazuri fiind diagnosticate curând după instalarea hiperglicemiei. O testare cuprinzătoare pentru depistarea autoanticorpilor specifici la toţi pacienţii asimptomatici nu poate fi recomandată în prezent ca modalitate de depistare a pacienţilor cu risc (6).

 

    5.3 Screening-ul şi diagnosticul diabetului gestaţional.

    Recomandări standard:

    R 7. Evaluarea riscului diabetului gestaţional se va efectua cu ocazia primului consult prenatal (C).

    R 8. Gravidele cu risc crescut de diabet gestaţional vor fi supuse screening-ului pentru diabet zaharat cât mai curând posibil după confirmarea existenţei sarcinii. Criteriile pentru riscul foarte ridicat sunt: obezitatea severă, diagnostic anterior de diabet gestaţional sau naşterea unor feţi cu macrosomie pentru vârsta gestaţională, glicozurie persistentă, diagnosticul de sindrom al ovarelor polichistice, antecedente heredocolaterale semnificative de diabet zaharat tip 2 (C).

    R 9. Gravidele cu risc moderat vor efectua screening-ul pentru diabet gestaţional în săptămânile 24 – 28 de sarcină (C).

    R 10. În cazul gravidelor cu risc scăzut de a dezvolta diabet gestaţional nu este necesară testarea. În această categorie sunt incluse persoanele care întrunesc toate criteriile: vârsta sub 25 ani, greutate normală înainte de sarcină, membră a unei etnii cu risc scăzut de diabet gestaţional, absenţa istoricului familial de diabet zaharat, sau cel personal de intoleranţă la glucoză sau probleme obstetricale (C).

    R 11. Femeile cu diabet gestaţional vor fi reevaluate la 6 – 12 săptămâni postpartum pentru depistarea diabetului zaharat sau pre-diabetului (C).

    Diagnosticul se poate stabili într-o etapă – prin efectuarea TTGO la femeile cu risc crescut.

    Diagnosticul în două etape cuprinde – screening iniţial cu 50 g glucoză administrate oral şi determinarea glicemiei la 1 oră; la femeile cu glicemie > 140 mg/dl se face confirmare prin TTGO.

    Diagnosticul de diabet gestaţional reclamă două din următoarele valori ale glicemiei:

    TTGO cu 100 g glucoză

 __________________________________________

| Glicemie a jeun |  95 mg/dl | 5,3 mmol/l |

|_________________|___________|____________|

| 1 h             | 180 mg/dl |  10 mmol/l |

|_________________|___________|____________|

| 2 h             | 155 mg/dl | 8,6 mmol/l |

|_________________|___________|____________|

| 3 h             | 140 mg/dl | 7,8 mmol/l |

|_________________|___________|____________|

 

  1. PREVENŢIA/AMÂNAREA INSTALĂRII DIABETULUI ZAHARAT TIP 2

 

    Alterarea toleranţei la glucoză şi alterarea glicemiei bazale au fost denumite în mod oficial prediabet. Ambele forme constituie factori de risc pentru dezvoltarea diabetului zaharat ulterior şi pentru apariţia bolilor cardiovasculare. Studii randomizate controlate au evidenţiat faptul că pentru pacienţii cu risc înalt de diabet zaharat există intervenţii adecvate care sunt capabile să reducă rata de apariţie a diabetului.

    În anul 2007 Federaţia Internaţională de Diabet (IDF) a publicat un consens privind prevenţia diabetului zaharat tip 2 (7). Strategia IDF de prevenţie urmăreşte controlul factorilor de risc modificabili în populaţia generală şi la persoanele cu risc crescut de a dezvolta diabet zaharat. Programul de prevenţie propus de IDF cuprinde 3 etape, respectiv identificarea persoanelor cu risc crescut de a dezvolta diabet zaharat, cuantificarea riscului, metode de prevenţie. Strategia de identificare a persoanelor cu risc crescut de a dezvolta diabet zaharat a utilizat un chestionar în care au fost urmărite următoarele elemente: istoricul familiar de diabet zaharat, vârsta (persoanele cu vârsta peste 45 ani în Europa), diagnosticul de diabet gestaţional sau suferinţă cardiovasculară, consumul cronic de acid nicotinic, glucocorticoizi, hormoni tiroidieni, antagonişti beta-adrenergici, medicaţia antipsihotică, terapia cu interferon alfa. În cea de-a doua etapă pacienţilor cu risc crescut de a dezvolta diabet zaharat se recomandă determinarea glicemiei bazale (în condiţiile în care aceasta este între 110 – 125 se efectuează testul toleranţei orale la glucoză), nivelul trigliceridelor, HDL-colesterolului, LDL-colesterolului, tensiunea arterială. Metodele de prevenţie recomandate sunt optimizarea stilului de viaţă prin reducerea aportului caloric şi intensificarea efortului fizic şi terapia medicamentoasă. În condiţiile în care optimizarea stilului de viaţă nu antrenează scăderea în greutate, şi/sau ameliorarea valorilor glicemice se administrează metformin în particular la pacienţii cu indice de masă corporală (IMC) > 30 kg/mp şi valori ale glicemiei bazale > 110 mg/dl în absenţa contraindicaţiilor.

    Programul de Prevenţie a Diabetului (DPP) a evidenţiat că terapia cu metformin la pacienţii cu prediabet poate preveni sau întârzia apariţia diabetului zaharat în timp ce alte studii sugerează că tiazolindionele, acarboza sau orlistat-ul întârzie apariţia diabetului zaharat tip 2 la populaţia cu toleranţă inadecvată la glucoză (8).

    În anul 2007 un grup de experţi ai Asociaţiei Americane de Diabet (ADA), pe baza studiilor clinice şi a riscului cunoscut de progresie a prediabetului la diabet zaharat a ajuns la concluzia că persoanele cu toleranţă inadecvată la glucoză sau alterarea glicemiei bazale trebuie să primească consiliere cu privire la modificarea stilului de viaţă, obiectivele ţintă fiind o scădere ponderală de 5 – 10% şi activitate fizică moderată (9). În ceea ce priveşte farmacoterapia în prevenţia diabetului zaharat, acelaşi grup de experţi a precizat că doar metformin trebuie avut în vedere ca antidiabetic profilactic. Pentru ceilalţi agenţi, problemele legate de costuri, reacţiile adverse şi absenţa unui efect de durată în unele studii au făcut ca grupul de experţi să nu îi recomande în prevenţia diabetului zaharat (8, 10, 11, 12, 13).

    Recomandări standard:

    R 12. Persoanele cu risc crescut de a dezvolta diabet zaharat tip 2 necesită includerea în programe care vizează modificarea stilului de viaţă incluzând scăderea moderată în greutate şi activitate fizică regulată (A).

    Pacienţii diagnosticaţi cu diabet zaharat sunt incluşi într-un program special de urmărire şi tratament. O urmărire corectă a pacientului cu diabet se poate realiza doar într-o echipă multidisciplinară.

 

  1. EDUCAŢIA TERAPEUTICĂ

Educaţia terapeutică a pacientului face parte integrantă din managementul diabetului zaharat.

Procesul educaţional se desfăşoară continuu, sub diferite forme şi este absolut necesar pentru obţinerea unui bun control metabolic şi ameliorarea calităţii vieţii. Scopul acestui efort este acela de a ajuta persoana cu diabet să se adapteze cât mai bine la noua sa condiţie de viaţă şi de a împiedica apariţia complicaţiilor.

Educaţia poate fi individuală sau în grup şi este susţinută de persoane special instruite (diabetologul, asistente medicale educatoare, dieteticiană, cadrul medical antrenat în îngrijirea piciorului, eventual psihologul).

 Trebuie să ne asigurăm că educaţia terapeutică este accesibilă tuturor pacienţilor cu diabet zaharat, ţinând cont de apartenenţa culturală, etnică, psihosocială etc.

 

    7.1 Managementul stilului de viaţă

    Pacienţii cu diabet zaharat tip 2 sunt în majoritate supraponderali sau obezi şi au, în general, un stil de viaţă nesănătos (obiceiuri alimentare nesănătoase, sedentarism) care a contribuit, alături de alţi factori, la apariţia afecţiunii. De aceea, se impune ca imediat după diagnosticare să se identifice modalităţile de intervenţie asupra stilului de viaţă. Prin ameliorarea stilului de viaţă se urmăreşte atingerea şi menţinerea greutăţii corporale ideale, scăderea valorilor glicemice, normalizarea valorilor lipidelor serice şi a acidului uric (sau aducerea cât mai aproape de normal), menţinerea unor valori optime ale tensiunii arteriale, uneori în asociere cu medicaţia specifică (18 – 27). Fumatul reprezintă un factor de risc cardiovascular independent (14, 15, 16, 17), de aceea se va insista pentru renunţare la fumat şi la consumul de etanol.

    Recomandări standard:

    R 13. Se recomandă modificarea obiceiurilor alimentare anterioare şi se asigură accesul la un dietetician (A).

    R 14. Se individualizează dieta în funcţie de vârstă, sex, înălţime, greutate, gradul de efort fizic, preferinţe, tradiţia locală, nivelul de cultură (E).

    R 15. Monitorizarea aportului de carbohidraţi este o componentă esenţială a strategiei de obţinere a controlului glicemic optim (A).

    R 16. Se restricţionează consumul de alcool (C).

    R 17. Aportul de grăsimi saturate trebuie să reprezinte < 7% din aportul caloric total (A).

    R 18. Aportul de lipide trans va fi redus la minimum (C).

    R 19. Exerciţiul fizic se introduce treptat, în funcţie de abilităţile individuale; se încurajează prelungirea duratei şi creşterea frecvenţei activităţii fizice (acolo unde este necesar) până la 30 – 45 min./zi, 3 – 5 zile/săptămână sau 150 min./săptămână (A).

    R 20. În absenţa contraindicaţiilor persoanele cu diabet zaharat tip 2 trebuie încurajate să practice antrenamente de rezistenţă de trei ori pe săptămână (A).

    R 21. Renunţarea la fumat (A).

    Studiile epidemiologice au asigurat o documentaţie convingătoare privind legătura cauzală dintre fumat şi riscul de sănătate (14, 15, 16, 17). Studiile efectuate pe pacienţi diabetici au evidenţiat constant un risc crescut de boală cardiovasculară şi deces prematur la fumători. Fumatul este deasemenea asociat cu apariţia prematură a complicaţiilor microvasculare şi ar putea juca un rol în apariţia diabetului zaharat de tip 2 (28).

 

    7.2 Ţinte terapeutice actuale

    Importanţa controlului glicemic a fost demonstrată în numeroase trialuri clinice, controlul glicemic adecvat generând reducerea riscului evenimentelor cardiovasculare, a mortalităţii (29 – 32). Echilibrarea metabolică urmăreşte valorile glicemiei bazale, glicemia postprandială, hemoglobina glicată, valorile lipidelor serice (6, 33), acidului uric dar şi optimizarea valorilor tensiunii arteriale (34 – 41).

    Recomandări standard:

    R 22. Ţintele recomandate pentru adulţi în afara sarcinii sunt HbA1c < 7%, glicemie preprandrială din sânge capilar 90 – 130 mg/dl, glicemie postprandrială din sânge capilar < 180 mg/dl (A).

    R 23. În ceea ce priveşte controlul glicemic la femeile cu diabet gestaţional, se recomandă reducerea concentraţiilor de glucoză în sângele capilar integral matern până la: preprandrial </= 95 mg/dl şi </= 140 mg/dl la 1 oră după masă şi </= 120 mg/dl la 2 ore după masă (42, 43) (C).

    R 24. Se monitorizează controlul glicemic cu ajutorul HbA1c efectuată de cel puţin două ori pe an la pacienţii care îndeplinesc obiectivele terapeutice şi au control metabolic stabil (C).

    R 25. HbA1c se va determina trimestrial la pacienţii a căror terapie a fost modificată sau care nu îndeplinesc obiectivele controlului glicemic (C).

    R 26. Valori ţintă mai puţin stricte ale HbA1c se vor avea în vedere la persoanele cu frecvenţe uneori, atingerea ţintei terapeutice la pacienţii cu diabet zaharat insulinotratat sau cu sulfonilureice poate creşte riscul de apariţie a episoade hipoglicemice, persoanele vârstnice sau cu tulburări psihice (E).

    R 27. Se recomandă valori ale

    LDL-colesterol < 100 mg/dl;

    HDL-colesterol > 40 mg/dl la bărbaţi şi > 50 mg/dl la femei;

    Trigliceride < 150 mg/dl (C).

    R 28. Menţinerea tensiunii arteriale sistolice < 130 mmHg şi diastolice < 80 mmHg (C).

    R 29. Menţinerea indicelui de masă corporală < 25 kg/mp (C).

    Ţintele terapeutice prezentate pot fi modificate în funcţie de prezenţa diverşilor factori de risc cardiovascular cunoscuţi, de asocierea altor afecţiuni şi de speranţa de viaţă.

 

    7.3 Automonitorizarea glicemiei

    Autocontrolul glicemiei face parte integrantă din strategia de tratament atât a pacientului cu diabet zaharat insulinotratat cât şi al celui cu tratament oral (44 – 51).

    În cadrul procesului de educaţie terapeutică, automonitorizarea este esenţială pentru adaptarea corespunzătoare a dozelor de insulină în diferite situaţii, pentru gradarea efortului fizic sau a aportului alimentar, toate acestea în scopul atingerii şi menţinerii ţintelor terapeutice.

    Recomandări standard:

    R 30. Autocontrolul glicemiei (folosind glucometrul) este indispensabil pacienţilor cu diabet zaharat insulinotrataţi şi la femeile cu diabet gestaţional (C).

    R 31. Autocontrolul la pacienţii cu DZ 2 trataţi cu antidiabetice orale (ADO) poate fi util pentru a da informaţii despre hipoglicemie, poate evidenţia variaţiile glicemice datorate modificărilor de medicaţie sau ale stilului de viaţă şi poate monitoriza schimbările survenite în cursul afecţiunilor intercurente (E).

    R 32. Automonitorizarea este benefică dacă persoanele cu diabet sunt instruite să efectueze autotestarea, să înregistreze datele, să înţeleagă semnificaţia acestora şi să intervină în schema terapeutică sau să se adreseze unui specialist (C).

 

  1. STRATEGII TERAPEUTICE

    8.1 Tratamentul diabetului zaharat tip 1

    Studiul DCCT (Trialul complicaţiilor şi controlul în diabetul zaharat) a evidenţiat că insulinoterapia intensivă (trei sau mai multe injecţii de insulină pe zi sau terapia cu pompa de insulină) a reprezentat o componentă cheie a programului de ameliorare a glicemiei şi în acelaşi timp de îmbunătăţire a prognosticului (52).

    Recomandări standard:

    R 33. Administrarea de insulină în doze injectabile multiple sau prin perfuzie subcutanată continuă de insulină (pompa de insulină) (C).

    R 34. Crelarea dozei de insulină prandială cu aportul de carbohidraţi, glicemia preprandială şi activitatea fizică anticipată (C).

    R 35. Terapie nutriţională (A).

    R 36. Automonitorizarea glicemiilor (A).

 

    8.2 Tratamentul diabetului zaharat tip 2

    Diabetul zaharat tip 2 este caracterizat prin insuficienţă beta-celulară progresivă, rezistentă la insulină şi creşterea producţiei hepatice de glucoză. Diferitele modalităţi terapeutice reflectă atât acest caracter progresiv cât şi heterogenitatea bolii rezultată, între altele, din asocierea în cote-părţi diferite ale acestor defecte patogenetice principale. Asociaţia Americană de Diabet (ADA) şi Asociaţia Europeană pentru Studiul Diabetului (EASD) au publicat în septembrie 2006 şi revizuit în anul 2008 o declaraţie de consens privind abordarea terapeutică în hiperglicemia din diabetul zaharat tip 2 (6). Elementele esenţiale ale acestei strategii sunt:

    intervenţia terapeutică încă din momentul diagnosticului cu metformin combinat cu măsuri de modificare a stilului de viaţă

    intensificarea continuă a terapiei prin adăugarea de alţi agenţi farmacologici (inclusiv iniţierea precoce a insulinoterapiei) ca modalitate de obţinere şi menţinere a nivelurilor recomandate pentru controlul glicemic.

    Principalele clase terapeutice utilizate în terapia diabetului zaharat tip 2 sunt: biguanidele, sulfonilureicele, glinidele, inhibitorii de alfa-glucozidază, agoniştii PPARgama, inhibitorii dipeptidil peptidazei 4 (DPP-4), analogii de glucagon-like peptid 1, insulina. Farmacoterapia controlului glicemic pe baza consensului ADA/EASD aplică principiul fundamental conform căruia diabetul zaharat este o boală progresivă şi ca atare farmacoterapia va fi şi ea progresivă, raportată permanent la realizarea/nerealizarea controlului glicemic. Consensul ADA/EASD recomandă ca momentul care obligă la acţiune în sensul iniţierii sau schimbării terapiei să fie prezenţa unei HbA1c > 7%. Realitatea ne arată că acest obiectiv nu este realizabil pentru toate persoanele cu diabet zaharat şi judecata clinică trebuie să pună în balanţă beneficiile şi riscurile iniţierii unui regim intensificat de terapie. Aspecte legate de speranţa de viaţă şi de riscul pentru hipoglicemii trebuie să fie luate în consideraţie pentru fiecare pacient înainte de intensificarea regimului terapeutic.

    Biguanidele (Metformin şi Buformin) reprezintă prima linie terapeutică alături de optimizarea stilului de viaţă. Efectul major al biguanidelor constă în reducerea producţiei hepatice de glucoză şi scăderea glicemiei bazale. În monoterapie biguanidele reduc HbA1c cu 1,5% şi nu generează hipoglicemie. În general biguanidele sunt bine tolerate, cele mai frecvente reacţii adverse fiind cele gastrointestinale. Un alt beneficiu al biguanidelor este faptul că nu produc creştere în greutate, ci, dimpotrivă, în asociere cu un stil de viaţă corespunzător, determină o reducere ponderală. Persoanele cu intoleranţă sau contraindicaţii la biguanide vor utiliza ca prima linie terapeutică secretagogele, inhibitorii de alfa-glucozidază, tiazolidindionele sau chiar insulina în diferite regimuri terapeutice.

    A doua linie terapeutică constă în asocierea la biguanide a secretagogelor (sulfonilureicele şi glinidele), inhibitorii de alfa-glucozidază, tiazolidindionelor, agonişti ai receptorului glucagon-like peptid 1 (GLP-1), inhibitorii dipeptidil peptidazei 4 (DPP-4) sau a insulinei în funcţie de severitatea hiperglicemiei.

    Secretagogele (sulfonilureicele şi glinidele). Sulfonilureicele reduc hiperglicemia prin stimularea secreţiei de insulină, având un efect similar cu metforminul în ceea ce priveşte scăderea HbA1c. Cea mai importantă reacţie adversă este posibilitatea apariţiei episoadelor de hipoglicemie, îndeosebi la persoanele în vârstă. Un alt inconvenient al sulfonilureicelor este plusul ponderal. Glinidele aparţin clasei de secretagoge, având o durată de acţiune mult mai redusă comparativ cu sulfonilureicele. Determină o creştere ponderală similară cu sulfonilureicele.

    Inhibitorii de alfa-glucozidază reduc digestia polizaharidelor la nivelul intestinului subţire, acţionând în principal pe reducerea hiperglicemiei post-prandiale, fără a produce hipoglicemii. Sunt mai puţin eficiente în scăderea glicemiei comparativ cu clasele anterioare, reducând HbA1c doar cu 0,5 – 0,8%. Principalele efecte adverse ale inhibitorilor de alfa-glucozidază sunt cele gastrointestinale.

    Tiazolidindionele (agoniştii PPARgama), cresc insulinosensibilitatea la nivelul musculaturii scheletice, al ţesutului adipos şi al ficatului. Experienţa utilizării lor în monoterapie este limitată, ducând la o reducere a HbA1c cu 0,5 – 1,4%. Cele mai comune efecte adverse sunt creşterea ponderală, retenţia hidrică şi incidenţă crescută a fracturilor (la nivelul piciorului, mâinii şi braţului) la pacienţii de sex feminin. Tiazolidindionele produc creşterea ţesutului adipos subcutanat şi reducerea ţesutului adipos visceral, în special a celui hepatic, care este una din cele mai importante cauze de insulinorezistenţă la persoanele cu diabet zaharat tip 2.

    Analogii de glucagon-like peptid 1 (GLP-1) sunt o clasă nouă de agenţi antihiperglicemianţi. Determină o reducere a HbA1c de 0,5 – 1%, în special prin scăderea hiperglicemiei post-prandiale. Se administrează în injecţii subcutanate o dată sau de două ori pe zi. Nu produc hipoglicemie, în schimb se însoţesc destul de frecvent de reacţii gastrointestinale (30 – 45% dintre cazuri). Reduc greutatea corporală cu 2 – 3 kg în 6 luni.

    Inhibitorii dipeptidil peptidazei 4 (DPP-4) inhibă degradarea hormonilor incretinici, determinând stimularea sintezei şi secreţiei de insulină, modularea apetitului prin acţiune la nivelul sistemului nervos central, existând însă şi o serie de evidenţe care demonstrează capacitatea lor de prezervare a celulei beta pancreatice. Reduc HbA1c cu 0,5 – 1%.

    Agoniştii de amilină sunt utilizaţi ca adjuvant al insulinoterapiei. Se administrează subcutanat, preprandial, având efect în special în controlul hiperglicemiei post-prandiale şi reduc HbA1c cu 0,5 – 0,7%. Principalul dezavantaj îl reprezintă efectele secundare gastrointestinale (până la 30% din cazuri), efecte responsabile probabil de o reducere în greutate de 1 – 1,5 kg în 6 luni.

    Insulina este cea mai eficientă medicaţie hipoglicemiantă. Folosită în doze adecvate, poate reduce HbA1c până la atingerea ţintei terapeutice. De asemenea, insulinoterapia are efecte benefice asupra nivelurilor serice de trigliceride şi HDL colesterol, dar se însoţeşte de un câştig ponderal de aproximativ 2 – 4 kg, proporţional cu reducerea glicozuriei şi corectarea hiperglicemiei. Un alt inconvenient al terapiei cu insulină este riscul apariţiei hipoglicemiilor.

    Analogii de insulină, atât cei cu acţiune lentă, cât şi cei rapizi, implică un risc de hipoglicemie mult mai redus comparativ cu insulinele intermediare şi regulare, şi multe studii au indicat o ameliorare a controlului metabolic în comparaţie cu tratamentul cu insulină umană clasică.

    Cea de-a treia treaptă terapeutică se adresează iniţierii sau intensificării insulinoterapiei.

    În cazul în care HbA1c este sub 8%, se are în vedere şi posibilitatea triplei terapii orale, dar care din punct de vedere al raportului cost-eficienţă este inferioară iniţierii/intensificării insulinoterapiei.

    Obiectivul tratamentului antihiperglicemiant este atingerea şi menţinerea ţintelor glicemice, în condiţii de siguranţă.

    Recomandări standard

    R 38. Pacientul va fi monitorizat, eficienţa schemei terapeutice va fi apreciată pe baza glicemiei a jeun şi postprandială iar în cazuri selecţionate cu ajutorul HbA1c (C).

    R 39. Schemele terapeutice iniţiate vor fi menţinute doar dacă au condus la atingerea ţintelor terapeutice şi se insistă asupra modificării stilului de viaţă (C).

    R 40. Asocierile medicamentoase şi trecerea la o treaptă superioară de tratament sunt necesare atunci când nu se ating ţintele glicemice (C).

    R 41. Insulinoterapia poate fi iniţiată la pacientul cu diabet zaharat tip 2 încă din momentul diagnosticului în următoarele condiţii: pacienţi cu scădere ponderală sau alte semne sau simptome de hiperglicemie severă, sarcină şi lactaţie, intervenţii chirurgicale, infecţii severe, infarct miocardic, accident vascular cerebral, afecţiuni hepatice şi renale într-o fază evolutivă avansată (C).

 

  1. HIPOGLICEMIA

Hipoglicemia reprezintă principalul factor limitativ în managementul glicemic al diabetului zaharat tip 1 şi al diabetului zaharat tip 2 în tratament hipoglicemiant oral sau cu insulină.

    Recomandări standard:

    R 42. Glucoza (15 – 20 gr) este tratamentul preferat la persoanele conştiente cu hipoglicemie.

    Tratamentul trebuie repetat dacă la 15 minute de la administrarea glucozei valorile glicemiei se menţin scăzute. Odată ce valorile glicemice revin la normal persoana trebuie să consume o gustare sau o masă pentru a reduce riscul apariţiei unei hipoglicemii (C).

    R 43. Glucagonul se recomandă a fi prescris tuturor pacienţilor cu risc semnificativ de hipoglicemie severă (C).

    Algoritm de tratament în diabetul zaharat tip 2

    TREAPTA II

 

                               ———–> Modificarea stilului de viaţă +

                              |             Biguanide + Secretagoge TREAPTA I

    Modificarea               |

    stilului de viaţă         |———–> Modificarea stilului de viaţă +

    +                       __|             Biguanide + Insulină bazală

    Biguanide              |  |

                           |  |                Modificarea stilului de viaţă +

                           |  |————–> Biguanide + Tiazolidindione

                           |  |

                           |  |————–> Modificarea stilului de viaţă +

                           |  |                Biguanide + Agonişti GLP-1

                           |  |

                           |   ————–> Modificarea stilului de viaţă +

                           |                   Biguanide + Inhibitor de DPP 4

    TREAPTA III            |

                           |—————–>  Modificarea stilului de viaţă +

                           |                    Biguanide + Iniţierea

                           |                    insulinoterapiei/Intensificarea

                           |                    insulinoterapiei

                            —————–>  Modificarea stilului de viaţă +

                                                Biguanide + Secretagoge +

                                                Tiazolidindione sau Inhibitori

                                                de DPP 4 sau Agonişti de GLP-1

 

  1. PREVENŢIA, SCREENING-UL ŞI MANAGEMENTUL COMPLICAŢIILOR

 

    10.1 Boala cardiovasculară

    Boala cardiovasculară reprezintă principala cauză de morbiditate şi mortalitate la pacienţii cu diabet. Afecţiunile frecvente care coexistă cu diabetul zaharat tip 2 (hipertensiunea arterială şi dislipidemia) sunt factori de risc recunoscuţi pentru boala cardiovasculară iar diabetul reprezintă un risc independent în sine. Numeroase studii au evidenţiat eficacitatea controlului factorilor de risc cardiovasculari pentru prevenirea sau încetinirea bolii cardiovasculare la pacienţii diabetici (6, 53 – 61).

    10.1.1. Controlul hipertensiunii/tensiunii arteriale

    Hipertensiunea arterială (HTA) este o afecţiune deosebit de frecventă, complicaţiile pe care le poate determina sunt multiple şi grave, iar tratamentul dificil de condus şi de urmat, în ciuda existenţei unui număr impresionant de medicamente antihipertensive.

    Hipertensiunea arterială este întâlnită la 30 – 50% din pacienţii cu diabet zaharat tip 2 şi este frecvent asociată cu alte complicaţii macro şi microvasculare. În studiul UKPDS, peste 40% dintre pacienţi erau deja sub tratament hipotensor în momentul descoperirii diabetului zaharat (6, 56 – 60). HTA este asociată cu insulinorezistenţa şi alte elemente ale sindromului metabolic (obezitate abdominală, dislipidemie, boli cardiovasculare). HTA este considerată unul dintre cei mai importanţi factori de risc cardiovascular, iar prezenţa diabetului zaharat îi agravează prognosticul şi riscul de deces prin evenimente cardiovasculare.

    Recomandări standard:

    R 44. Screening şi diagnostic. Măsurarea tensiunii arteriale se efectuează la fiecare consultaţie de rutină după repaus de minim 5 minute, în poziţie şezândă. La pacienţii la care se descoperă o tensiune arterială sistolică >/= 130 mmHg sau o tensiune arterială diastolică >/= 80 mmHg valorile trebuie confirmate în altă zi. Repetarea unei valori >/= 130 mmHg pentru tensiunea arterială sistolică sau >/= 80 mmHg pentru tensiunea arterială diastolică confirmă diagnosticul de hipertensiune arterială (C).

    R 45. Obiective. Controlul tensiunii arteriale, cu menţinerea valorilor TA < 130/80 mmHg reprezintă una din ţintele terapeutice urmărite la pacientul cu diabet zaharat (C).

    R 46. Tratament. Pacienţii cu o tensiune arterială sistolică de 130 – 139 mmHg sau cu o tensiune arterială diastolică de 80 – 89 mmHg pot beneficia de intervenţii ce vizează modificarea stilului de viaţă (scădere ponderală, dietă hiposodată, reducerea consumului de alcool, combaterea sedentarismului) timp de maxim 3 luni iar ulterior dacă valorile ţintă nu se ating trebuie adăugaţi agenţi farmacologici. Pacienţii cu valori ale tensiunii arteriale >/= 140/90 mmHg trebuie să primească terapie farmacologică alături de intervenţii ce vizează modificarea stilului de viaţă.

    Iniţierea terapiei hipotensoare la pacienţii diabetici se recomandă a fi efectuată cu inhibitori ai enzimei de conversie a angiotensinei sau un blocant al receptorilor pentru angiotensină. Dacă una din clase nu este tolerată va fi înlocuită cu cealaltă. Dacă este necesar pentru atingerea valorilor ţintă ale tensiunii arteriale, se vor adăuga alte clase hipotensoare, din care sunt preferate cele neutre din punct de vedere metabolic (blocantele canalelor de calciu, diuretice) (C).

    R 47. Utilizarea inhibitorilor enzimei de conversie a angiotensinei, a blocanţilor receptorilor pentru angiotensină, diureticelor impun monitorizarea atentă a funcţiei renale şi a nivelurilor serice de potasiu (C).

    10.1.2. Managementul dislipidemiei/lipidelor

    Pacienţii cu diabet zaharat au o prevalenţă crescută a anomaliilor lipidelor. Numeroase studii clinice au evidenţiat efectele benefice ale terapiei farmacologice asupra evenimentelor cardiovasculare la subiecţii cu boală cardiacă ischemică sau în prevenţia primară a bolii cardiovasculare. Analiza subgrupurilor de pacienţi diabetici şi studiile specifice subiecţilor cu diabet au demonstrat beneficiile în ceea ce priveşte prevenţia primară şi secundară a evenimentelor cardiovasculare (6, 62 – 75).

    Recomandări standard:

    R 48. Screening. La majoritatea pacienţilor adulţi profilul lipidic a jeun va fi evaluat cel puţin o dată pe an (C).

    R 49. Obiective: obiectivul primar – nivelul LDL-colesterolului < 100 mg/dl (2.60 mmol/l) (A), obiective dezirabile – nivelul trigliceridelor < 150 mg/dl (1.7 mmol/l), şi nivelul HDL-colesterolului > 40 mg/dl (1.0 mmol/l) la bărbaţi şi > 50 mg/dl (1.3 mmol/l) la femei (C).

    R 50. Recomandări terapeutice. Intervenţiile ce vizează modificarea stilului de viaţă (scădere ponderală, reducerea aportului de grăsimi saturate de tip trans şi de colesterol, creşterea activităţii fizice) sunt necesare pentru îmbunătăţirea profilului lipidic al pacienţilor cu diabet zaharat. Terapia cu statine trebuie adăugată modificărilor stilului de viaţă indiferent de valorile iniţiale ale lipidelor la pacienţii diabetici cu boală cardiovasculară manifestă şi la cei fără boală cardiovasculară dar în vârstă de peste 40 de ani care prezintă unul sau mai mulţi factori de risc pentru boală cardiovasculară (A).

    R 51. Hipertrigliceridemia severă poate necesita tratament imediat prin modificarea stilului de viaţă şi terapie farmacologică (derivaţi de acid fibric şi niacină) pentru reducerea riscului de pancreatită acută (C).

    R 60. Terapia combinată cu statine şi alţi agenţi hipolipemianţi poate fi luată în considerare pentru a obţine valorile ţintă ale lipidelor (C).

    10.1.3. Agenţii antiplachetari

    Acidul acetilsalicilic a fost recomandat pentru prevenţia primară şi secundară a evenimentelor cardiovasculare la pacienţii diabetici. Doza utilizată în majoritatea studiilor a fost între 75 şi 325 mg/zi. Există puţine dovezi care să sprijine o anumită doză dar utilizarea celei mai mici doze ar putea reduce rata efectelor secundare. Terapia cu clopidogel trebuie luată în considerare ca alternativă terapeutică la pacienţii cu intoleranţă la acid acetilsalicilic (6, 76, 81).

    Recomandări standard:

    R 61. Terapia cu acid acetilsalicilic se va utiliza ca strategie de prevenţie primară la persoanele diabetice cu risc cardiovascular crescut (persoanele în vârstă de > 40 de ani sau care au factori de risc suplimentari – istoric familial de boală cardiovasculară, hipertensiune arterială, fumat, dislipidemie sau albuminurie) (A).

    R 62. Terapia cu acid acetilsalicilic se va utiliza ca strategie de prevenţie secundară la persoanele diabetice cu antecedente de boală cardiovasculară (A).

    R 63. Terapia cu acid acetilsalicilic nu este recomandată persoanelor în vârstă sub 30 de ani din cauza lipsei dovezilor de beneficiu şi este contraindicată persoanelor în vârstă sub 21 de ani din cauza riscului asociat de sindrom Reye (C).

    R 64. Alţi agenţi antiplachetari pot fi o alternativă rezonabilă pentru pacienţii cu risc înalt şi alergie la aspirină (C).

    10.1.4. Renunţarea la fumat

    Recomandările standard de îngrijire medicală ale Asociaţiei Americane de Diabet includ renunţarea la fumat. Problemele legate de fumat au fost analizate în detaliu în recenzia tehnică şi declaraţia Asociaţiei Americane de Diabet pe această temă. Studiile epidemiologice au asigurat o documentaţie convingătoare privind legătura cauzală dintre fumat şi riscul de sănătate. Cea mai mare parte a cercetărilor care documentează impactul fumatului asupra sănătăţii nu au discutat separat rezultatele pacienţilor cu diabet, sugerând faptul că riscul identificat este cel puţin echivalent celui din populaţia generală. Alte studii pe pacienţi diabetici au evidenţiat constant un risc crescut de boală cardiovasculară şi deces prematur la fumători. Fumatul este deasemenea asociat cu apariţia prematură a complicaţiilor microvasculare şi ar putea juca un rol în apariţia diabetului zaharat de tip 2 (14 – 17, 28).

    10.1.5. Screening-ul şi tratamentul bolii cardiace ischemice

    Factorii de risc cardiovascular trebuie evaluaţi cel puţin anual (6). Aceşti factori de risc includ: hipertensiunea arterială, dislipidemia, fumatul, istoricul familial de boală coronariană precoce şi prezenţa micro- sau a macroalbuminuriei.

    Este necesară o examinare cardiologică detailată în prezenţa simptomelor cardiace tipice sau atipice şi/sau a unei electrocardiograme de repaus anormale. Screening-ul pacienţilor asimptomatici este controversat.

    Recomandări standard:

    R 65. La pacienţii cu boală cardiovasculară cunoscută trebuie utilizat un inhibitor al enzimei de conversie a angiotensinei, acid acetilsalicilic şi o statină (dacă nu există contraindicaţii) pentru a reduce mortalitatea (A).

    R 66. La pacienţii cu un infarct miocardic în antecedente se recomandă asocierea unui beta-blocant cardioselectiv (dacă nu există contraindicaţii) pentru a reduce mortalitatea (A).

    R 67. La pacienţii în vârstă de > 40 de ani fără alt factor de risc cardiovascular trebuie utilizat un inhibitor al enzimei de conversie a angiotensinei, acid acetilsalicilic şi o statină (dacă nu există contraindicaţii) pentru a reduce riscul de evenimente cardiovasculare (B).

    R 68. La pacienţii cu insuficienţă cardiacă congestivă tratată, utilizarea metforminului şi a tiazolindionelor este contraindicată (C).

 

    10.2 Screening-ul şi tratamentul retinopatiei

    Retinopatia diabetică este o complicaţie specifică diabetului zaharat, prevalenţa sa fiind asociată cu durata de evoluţie a diabetului. Pe lângă durata diabetului alţi factori de risc sunt reprezentaţi de hiperglicemia cronică, prezenţa nefropatiei şi hipertensiunea arterială (6, 82, 83).

    Recomandări standard:

    R 69. Recomandări generale: pentru a reduce riscul sau progresiunea retinopatiei diabetice se recomandă optimizarea controlului glicemic şi a tensiunii arteriale (A).

    R 70. Screening. Adulţii şi adolescenţii cu diabet zaharat tip 1 trebuie să beneficieze de un examen oftalmologic iniţial minuţios, cu midriază indusă farmacologic în primii 5 ani de la debutul diabetului. Pacienţii cu diabet zaharat tip 2 trebuie să beneficieze de un examen oftalmologic iniţial minuţios, cu midriază indusă farmacologic la scurt timp după stabilirea diagnosticului. Ulterior pacienţii cu diabet zaharat tip 1 şi tip 2 vor fi reexaminaţi anual.

    Examinările trebuie să fie mai frecvente dacă retinopatia progresează. Femeile cu diabet zaharat pre-existent care îşi propun să rămână însărcinate sau care sunt deja însărcinate trebuie să beneficieze de un examen oftalmologic minuţios şi să fie consiliate cu privire la riscul apariţiei şi/sau progresiei retinopatiei diabetice. Examinarea oftalmologică trebuie efectuată în primul trimestru de sarcină, cu urmărire atentă pe toată durata sarcinii şi încă 1 an post-partum (B).

    R 71. Tratament. Pacienţii cu orice grad de edem macular, retinopatie diabetică neproliferativă severă sau retinopatie diabetică proliferativă indiferent de stadiul evolutiv trebuie să beneficieze de un examen oftalmologic efectuat de un oftalmolog informat şi cu experienţă în managementul şi tratamentul retinopatiei diabetice. Terapia prin fotocoagulare laser este indicată pentru a reduce riscul de cecitate la pacienţii edem macular semnificativ clinic, retinopatie diabetică neproliferativă severă sau retinopatie diabetică proliferativă. Prezenţa retinopatiei nu reprezintă o contraindicaţie pentru terapia cu acid acetilsalicilic, deoarece această terapie nu creşte riscul de hemoragii retiniene (A).

 

    10.3 Screening-ul şi tratamentul neuropatiei

    Afectarea sistemului nervos periferic, somatic şi vegetativ, este una dintre cele mai frecvente complicaţii cronice ale diabetului zaharat. Neuropatiile diabetice sunt heterogene, cu manifestări clinice diverse. Cele mai frecvente sunt polineuropatia diabetică periferică simetrică, senzitivo-motorie şi neuropatia autonomă. Consecinţele clinice majore ale polineuropatiei se referă la o simptomatologie tipică în cadrul căreia formele hiperalgice pot fi uneori invalidante pentru pacient, pe de o parte, iar pierderea sensibilităţii protective a picioarelor creşte riscul pentru ulceraţii şi amputaţii. Aproximativ 60 – 70% din pacienţii cu diabet zaharat prezintă forme medii sau severe de neuropatie.

    Recunoaşterea precoce şi managementul neuropatiei la pacienţii diabetici sunt importante deoarece:

    neuropatiile non-diabetice pot fi prezente la pacienţii cu diabet zaharat şi pot fi tratabile

    există o serie de opţiuni terapeutice pentru neuropatia diabetică simptomatică

    până la 50% dintre polineuropatiile diabetice pot fi asimptomatice şi pacienţii respectivi prezintă un risc crescut de a nu conştientiza leziunile la nivelul picioarelor

    neuropatia autonomă poate interesa toate aparatele şi sistemele organismului

    neuropatia autonomă cardiovasculară cauzează morbiditate şi mortalitate substanţiale (6).

    În momentul de faţă nu există un tratament specific al leziunilor nervoase subiacente, altul decât îmbunătăţirea controlului glicemic, care poate încetini progresia, dar care nu anulează distrucţia neuronală deja prezentă (84 – 91).

    Recomandări standard:

    R 72. Toţi pacienţii diabetici trebuie investigaţi pentru polineuropatie distală simetrică în momentul diagnosticului şi ulterior cel puţin anual. Se urmăreşte: testarea sensibilităţii dureroase, a sensibilităţii vibratorii (utilizând un diapazon de 128 Hz), a sensibilităţii presionale cu un monofilament de 10 gr plasat pe faţa plantară a ambelor haluce şi a articulaţiilor metatarsiene, precum şi evaluarea reflexului ahilian. Dispariţia percepţiei monofilamentului şi reducerea sensibilităţii vibratorii au valoare predictivă pentru ulcerele piciorului (C).

    R 73. Screening-ul semnelor şi simptomelor de neuropatie autonomă trebuie instituit în momentul diagnosticului la pacienţii cu diabet zaharat tip 2 şi la 5 ani după diagnosticul diabetului zaharat tip 1. Manifestările clinice majore ale neuropatiei diabetice autonome includ: tahicardia de repaus, intoleranţa la efort, hipotensiunea ortostatică, constipaţia, gastropareza, disfuncţia erectilă, disfuncţia sudo-motorie, disfuncţia neurovasculară, diabetul zaharat labil şi insuficienţa autonomă hipoglicemică (C).

    R 74. Se recomandă terapie farmacologică pentru ameliorarea simptomelor specifice deoarece acestea ameliorează calitatea vieţii pacienţilor (C).

 

    10.4 Screening-ul şi tratamentul nefropatiei

    Boala renală diabetică (BRD) este prezentă la 20 – 40% din pacienţii cu o durată de evoluţie a diabetului > 15 ani şi reprezintă cauza principală de deces în diabetul zaharat tip 1. S-a constatat că mai mult de 40% din cazurile noi de insuficienţă renală cronică evidenţiate anual sunt datorate diabetului (6, 92 – 101).

    Dezvoltarea iniţială a nefropatiei diabetice este asimptomatică şi evidenţierea se poate face strict prin screening de laborator.

    Recomandări standard:

    R 75. Recomandări generale: pentru a reduce riscul sau progresiunea nefropatiei diabetice se recomandă optimizarea controlului glicemic şi a tensiunii arteriale (A).

    R 76. Screening. Excreţia urinară de albumină va fi evaluată anual la pacienţii cu diabet zaharat tip 1 în evoluţie >/= 5 ani şi la toţi pacienţii cu diabet zaharat tip 2 din momentul stabilirii diagnosticului. Creatinina serică va fi reevaluată cel puţin anual la toţi adulţii cu diabet zaharat, indiferent de gradul excreţiei urinare de albumină. Creatinina serică trebuie folosită pentru a estima rata filtrării glomerulare (RFG) şi pentru a stadializa gradul bolii renale cronice dacă există (C).

    R 77. Tratament. În tratamentul pacienţilor cu micro- sau macroalbuminurie (cu excepţia gravidelor) se vor utiliza inhibitori ai enzimei de conversie a angiotensinei sau un blocant al receptorilor pentru angiotensină (A).

    R 78. Utilizarea inhibitorilor enzimei de conversie a angiotensinei, a blocanţilor receptorilor pentru angiotensină, diureticelor impun monitorizarea atentă a funcţiei renale şi a nivelurilor serice de potasiu (C).

    R 79. Reducerea aportului proteic la 0.8 – 1.0 gr/kg corp/zi la pacienţii cu diabet zaharat şi boală renală cronică în stadii incipiente şi la 0.8 gr/kg corp/zi la pacienţii cu diabet zaharat şi boală renală cronică în stadii avansate este recomandată (B).

    R 80. Se recomandă monitorizarea continuă a excreţiei urinare de albumină pentru a evalua atât răspunsul la terapie cât şi progresia bolii (C).

    Anomaliile excreţiei urinare de albumină

 

 _______________________________________________

|                  |  Probă întâmplătoare       |

|                  | (micrograme/mg creatinină) |

|__________________|____________________________|

| Normal           |             < 30           |

|__________________|____________________________|

| Microalbuminurie |          30 – 299          |

|__________________|____________________________|

| Macroalbuminurie |             > 300          |

|__________________|____________________________|

 

    Stadializarea bolii renale cronice (BRC)

 

 ______________________________________________________________________________

| Stadiul |                  Descriere                  |           RFG        |

|         |                                             | (ml/min per 1.73 mp  |

|         |                                             | suprafaţa corporală) |

|_________|_____________________________________________|______________________|

|    1    | Afectare renală cu RFG normală sau crescută |  90                  |

|_________|_____________________________________________|______________________|

|    2    | Afectare renală cu RFG uşor scăzută         |  60 – 89             |

|_________|_____________________________________________|______________________|

|    3    | RFG moderat scăzută                         |  30 – 59             |

|_________|_____________________________________________|______________________|

|    4    | RFG sever scăzută                           |  15 – 29             |

|_________|_____________________________________________|______________________|

|    5    | Insuficienţă renală                         | < 15 sau dializă     |

|_________|_____________________________________________|______________________|

 

    10.5 Îngrijirea piciorului diabetic

    Piciorul diabetic reprezintă o asociere de modificări rezultate din polineuropatia periferică, arteriopatie, traumatisme minore, suprainfecţii, deformări ale picioarelor, care au ca element comun riscul pentru ulceraţii şi/sau amputaţii ale membrelor inferioare.

    Prevenirea şi tratamentul precoce şi corect al ulceraţiilor poate reduce cu 50 – 80% numărul amputaţiilor. Aceasta se poate realiza numai cu ajutorul unei echipe multidisciplinare care include: medicul de familie, diabetologul, chirurgul, neurologul, ortopedul, asistente specializate şi, evident, pacientul.

    Traumele minore (produse de tăierea incorectă a unghiilor, încălţăminte nepotrivită, calusuri ulcerate), recunoaşterea tardivă a leziunilor (de către pacient sau de către medic), tulburările de vedere şi de mers, alterarea sensibilităţii periferice, izolarea socială şi lipsa de complianţă a unor pacienţi, sunt factori de risc importanţi pentru ulceraţii şi amputaţii (6).

    Următoarele condiţii se asociază cu risc crescut de amputaţie:

    Neuropatia periferică cu pierderea sensibilităţii dureroase

    Biomecanica alterată (în prezenţa neuropatiei)

    Semne de presiune crescută (eritem, hemoragie subiacentă unui calus)

    Puls pedios slab sau absent

    Istoric de ulcere sau amputaţii

    Patologie unghială severă

    Recomandări standard:

    R 81. Toate persoanele cu diabet zaharat vor fi supuse anual unui examen minuţios al piciorului pentru a identifica factorii predictivi de ulcere sau amputaţii (B).

    R 82. Toţi pacienţii diabetici vor primi instrucţiuni generale privind îngrijirea piciorului diabetic (B).

    R 83. Pacienţii care fumează, cei cu sensibilitate scăzută şi anomalii structurale sau antecedente de complicaţii la nivelul extremităţilor inferioare vor fi îndrumaţi la specialistul în îngrijirea piciorului diabetic pentru asistenţa profilactică permanentă şi supraveghere continuă (C).

    R 84. Screening-ul iniţial pentru boala arterială periferică trebuie să includă istoricul de claudicaţie şi evaluarea pulsului la nivelul arterei pedioase. Se va lua în considerare indicele gleznă – braţ, deoarece majoritatea pacienţilor cu boală arterială periferică sunt asimptomatici (C).

    R 85. Pacienţii cu antecedente semnificative de claudicaţie intermitentă sau cu indicele gleznă – braţ pozitiv vor urma investigaţii ale funcţiei vasculare şi vor lua în considerare activitatea fizică, medicaţia şi opţiunile de tratament chirurgical (C).

 

  1. GRADE DE RECOMANDARE ŞI NIVELE ALE DOVEZILOR

 

    Clasificarea tăriei aplicate gradelor de recomandare

    Standard

    Standardele sunt norme care trebuie aplicate rigid şi trebuie urmate în cvasitotalitatea cazurilor, excepţiile fiind rare şi greu de justificat.

    Recomandare

    Recomandările prezintă un grad scăzut de flexibilitate, nu au forţa standardelor, iar atunci când nu sunt aplicate, acest lucru trebuie justificat raţional, logic şi documentat.

    Opţiune

    Opţiunile sunt neutre din punct de vedere a alegerii unei conduite, indicând faptul că mai multe tipuri de intervenţii sunt posibile şi că diferiţi medici pot lua decizii diferite. Ele pot contribui la procesul de instruire şi nu necesită justificare.

 

    Clasificarea puterii ştiinţifice a gradelor de recomandare

    Grad A

    Necesită cel puţin un studiu randomizat şi controlat ca parte a unei liste de studii de calitate publicate pe tema acestei recomandări (nivele de dovezi Ia sau Ib).

    Grad B

    Necesită existenţa unor studii clinice bine controlate, dar nu randomizate, publicate pe tema acestei recomandări (nivele de dovezi IIa, IIb sau III).

    Grad C

    Necesită dovezi obţinute din rapoarte sau opinii ale unor comitete de experţi sau din experienţa clinică a unor experţi recunoscuţi ca autoritate în domeniu (nivele de dovezi IV).

    Indică lipsa unor studii clinice de bună calitate aplicabile direct acestei recomandări.

    Grad E

    Recomandări de bună practică bazate pe experienţa clinică a grupului tehnic de elaborare a acestui ghid.

 

    Clasificarea nivelelor de dovezi

    Nivel Ia

    Dovezi obţinute din meta-analiza unor studii randomizate şi controlate.

    Nivel Ib

    Dovezi obţinute din cel puţin un studiu randomizat şi controlat, bine conceput.

    Nivel IIa

    Dovezi obţinute din cel puţin un studiu clinic controlat, fără randomizare, bine conceput.

    Nivel IIb

    Dovezi obţinute din cel puţin un studiu quasi-experimental bine conceput, preferabil de la mai multe centre sau echipe de cercetare.

    Nivel III

    Dovezi obţinute de la studii descriptive, bine concepute.

    Nivel IV

    Dovezi obţinute de la comitete de experţi sau experienţă clinică a unor experţi recunoscuţi ca autoritate în domeniu.

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *